Avanpremieră editorială: Freeman’s

Dilema veche vă prezintă un fragment din antologia Freeman’s. Cele mai bune texte noi, recent apărută la Black Button Books, care se va lansa joi, 23 noiembrie, de la ora 19, la Mezanin (str. Actor Ion Brezoianu 23-25), în prezenţa editorului John Freeman şi a lui Marius Chivu. A Yi este un scriitor chinez, autor a două volume de povestiri, care  trăieşte în Beijing.

Cazul nerezolvat

După 13 ani, cazul uzinei chimice Aocheng încă mă sîcîie ca o ghicitoare nerezolvată. Era în plină zi, muncitorii stăteau în curtea de beton crăpat, cu sufertașul în mînă, urcînd și cobo­rînd vocea, bombănind cum că era întreg cu o seară înainte și acum nu mai era. Departamentul de poliție din Aocheng îl trimisese pe Sergentul Zhao Dezhong, împreună cu doi cadeți: eu și cu Li. Ajunși la locul faptei, am văzut un cărucior răsturnat, fără o roată, arătînd la fel de patetic ca o persoană cu o amputare căreia i s-a furat membrul protetic.

Conform agentului de pază, cazul furtului roții avea același grad de dificultate ca un jaf la bancă. Uzina era înconjurată de un perete de peste un metru înălțat cu sîrmă pînă la doi metri. Era o singură poartă monitorizată cu vigilență, pe ture, 24 din 24, și patrule în fabrică pe timpul nopții. La ora la care s-a produs incidentul, cîțiva angajați făceau ore suplimentare într-un atelier puternic luminat.

Ne iau la mișto, pur și simplu, ne-am gîndit.

Sergentul Zhao mai fusese în recunoaștere cît a fost în armată și, o dată, își trimisese camarazii în fața Curții Marțiale pentru că furaseră provizii. A concluzionat rapid că era un caz simplu, treabă făcută din interior. O precondiție indispensabilă pentru o spargere, ne-a spus, era abilitatea de-a lua seama locu­lui și, la cum arătau lucrurile, cineva din afară ar fi fost pierdut multă vreme înainte să găsească unde erau depozitate lucrurile și să înțeleagă care era schema clădirii. În plus, statisticile demonstrează că 60–80% dintre furturile din fabrici sînt comise chiar de muncitori.

Din fericire pentru noi, a spus Sergentul Zhao, acești muncitori trăiesc în barăci, n-au făcut un pas în afara complexului.

Am colaborat cu șeful agenților de pază să întocmim un plan. Vom soma toți directorii, care la rîndul lor vor soma toți șefii de echipe, care la rîndul lor își vor strînge muncitorii, pe care îi vom interoga pe grupuri. Două întrebări sînt esențiale: Ce făceați între trei și cinci dimineața? Cum puteți dovedi că dormeați sau că erați la muncă?

Răspunsurile nu contau; ne interesau reacțiile fiziologice din timpul interogatoriului. Sergent Zhao ne-a atribuit mie și lui Li rolul de detectoare de minciuni umane, trebuia să anali­zăm minuțios limbajul corporal al suspecților în timpul interogatoriului. Dar au venit, unul cîte unul, cu expresii perfect identice pe fețe: se uitau prin birou stresați, nu știau ce să facă cu mîinile și le era prea frică să ne privească în ochi. Cîțiva au urcat pe lista suspecților doar pentru că erau tineri sau pentru că aveau freza nepotrivită, dar aveau cu toții alibiul perfect: întrebați-l pe Bătrînul Wang. Cînd a venit, Bătrînul Wang, un tip cu picioarele pe pămînt, a confirmat că munciseră cu toții pînă tîrziu și că nici pauză pentru budă nu-și luaseră.

E mai vicleană vulpea ca noi, a spus Sergentul Zhao. Avem de-a face cu un hoț cu state vechi.

După ce am terminat interogatoriul, șeful agenților de pază de la fabrică ne-a spus că e vremea să luăm cina. Sergentul Zhao a subliniat că nu se putea relaxa și nu putea mînca pînă nu ne asigurăm că niciun muncitor nu va părăsi incinta. Șeful pazei a zis să nu ne facem griji. Ne-a condus într-un separeu la cantină unde ni s-a pus masa, patru feluri și supă. Recipientele erau cît patru ligheane, pline ochi cu pește și carne macră și un pui întreg. Mici țestoase cu carapacea moale pluteau în supă. Șeful pazei a deschis o sticlă de băutură și a scos din caschetă o bancnotă de un dolar împăturită.

Cine termină asta, primește verzișoru^,, le-a zis oamenilor lui.

Sergentul Zhao a spus că joacă la categoria pană, dar s-a lăsat oricum convins să dea pe gît trei pahare, după care a bolborosit abțiguit:

Suficient pentru azi, lasă muncitorii să plece, dacă vor să plece. Faceți rondurile atent la noapte, altfel, hoțul ar putea încerca să debarce bunurile.

Ne-am întors la fabrică a doua zi după prînz. Șeful pazei a spus că a supravegheat atent fabrica, dar că nu se întîmplase nimic. Sergentul a zis: Asta e bine, asta înseamnă că roata n-a părăsit incinta. Apoi am examinat fiecare colțișor al fabricii cu încrederea tăcută a cuiva care își pierduse cheile, dar era sigur că le va găsi. Ne așteptam să găsim roata pe după vreun utilaj vechi stricat sau să fie ascunsă sub o prelată peste hazna. Cînd am trecut pe lîngă un depozit, Sergentul Zhao a țopăit încercînd să vadă ce e pe acoperiș, dar abia dacă s-a desprins de la sol. M-a rugat pe mine să încerc, dar nici eu nu am reușit. I-am spus lui Li să sară și a reușit să taie acoperișul de pe listă. A spus că acolo erau doar plăci de azbest fărîmițate.

Am luat în considerare inclusiv posibilitatea ca hoțul să fi ascuns roata într-un copac, dar printre frunzele și crengile stufoase ale puținilor copaci din complex nu am găsit decît păsări nevinovate care își construiau cuiburi. Am încheiat ziua deznădăjduiți și eram încă derutați cînd a sosit ora cinei. Nu-mi amintesc ce ne-a spus șeful pazei sau ce am mîncat, îmi amintesc doar că acea salată, după atîta mîncare grasă, a fost un dar divin.

Era timpul să schimbăm strategia. La secție, realizînd că reputația sa de „soldat-în-recunoaștere de elită” fusese întinată, Sergentul Zhao își smulgea părul turbat de furie. După ceva vreme, a spus obosit: Roata nu este în fabrică. Trebuie să luăm în calcul mai multe scenarii: s-a lucrat din exterior sau cineva din exterior mînă în mînă cu cineva din interior.

A doua zi dimineață, în loc să intrăm în complex, am dat ocol zidului exterior. Pe lîngă fabrică, creștea pelin din abundență și roua încă sclipea pe frunze. Sergentul ne-a ins­truit să căutăm urme de plante culcate la pămînt. O roată ar putea cîntări pînă la 10 kg și dacă cineva ar fi aruncat-o peste gard cu siguranță ar fi lăsat urme. Am căutat toată dimineața, dar n-am găsit decît niște tampoane, înnegrite, cu o crustă de sînge, și cîțiva șoareci morți, cu nori de muște ridicîndu-se deasupra cînd ne apropiam.

Poate pelinul e prea flexibil, a spus Sergentul Zhao. Ar trebui să aruncăm un ochi la trestie.

Am mers la vale, ne-am îndepărtat de perete și ne-am despărțit cînd am intrat în trestia deasă. Părea că am pășit într-o lume întunecată, misterioasă, nemărginită. Curînd, pantofii ne-au dispărut în noroi. Am mers și-am tot mers pînă cînd mi-am resuscitat apetitul. Mă întrebam dacă o rozătoare solzoasă nu va ieși din pămînt să clipească la mine. Mi-ar fi plăcut un astfel de joc sălbatic în Aocheng. Am văzut scor­buri, dar erau toate inundate. M-am bodogănit sever: „o roată, o roată, cauți o roată”, dar mă tot lăsam distras. Chiar cînd părea că voi păși în vid, în noapte, silueta lui Li a apărut luminată de ultimele raze. Se pișa.

După căderea nopții, am luat-o pe o scurtătură pînă la secție. Dintr-odată, am văzut pe cineva fluturînd o lanternă la marginea unui cîmp din depărtare. Cînd ne-am apropiat, s-a dovedit a fi șeful pazei. A spus:

Îmi pare rău că v-am dat atîta bătaie de cap.

A mutat lumina lanternei pe picioarele noastre și a adăugat, pe un ton de profund regret:

Pantofii voștri, uitați-vă numai, sînt plini de noroi. Sergentul Zhao a spus:

Nu-i nimic, dacă lucrurile astea mici ne-ar deranja, n-am avea ce să căutăm în poliție.

Evident, ne-am întors la uzina chimică pentru cină. Un directoraș a venit să ne țină companie. După cîteva cuvinte, toată lumea a tăcut brusc. Tăcerea directorului se datora unei profunde senzații de remușcare. Tăcerea noastră, de asemenea se datora unei profunde senzații de remușcare. Într-un final, ambele părți au vorbit în același timp. Directorașul a spus:

Vă sîntem recunoscători, atît de recunoscători.

Sergentul Zhao a spus:

N-am făcut niciun fel de progres.

Șeful pazei a calmat imediat spiritele:

Mîncați, mîncați!

Cînd am plecat de la cantină, am văzut cîțiva muncitori cu părul alb, în salopete murdare, lovind linguri din metal de borcane din porțelan. Păreau să bată ritmul unui cîntec vechi, unul dintre acelea pe care generația noastră nu le-a auzit niciodată. Cînd ne-am apropiat, bătăile s-au potolit, apoi au revenit în forță cînd am trecut pe lîngă ei.

La secție, Sergentul Zhao nu s-a spălat și nu și-a schimbat pantofii, s-a prăbușit pe canapea și a oftat. Voiam să-l consolăm cînd a sărit în picioare și-a spus:

Repede, luați o lanternă, haideți pe deal să aruncăm o privire.

 Young Li și cu mine ne-am bosumflat; aveam picioarele umflate pentru că merseserăm toată ziua. Sergentul ne-a văzut ezitînd și-a răbufnit:

Bine, mă duc singur.

Desigur, a trebuit să-l urmăm.

Luna lumina puțin cînd ne-am aprins lanternele și, trecînd prin pelin și trestie, ne-am trezit pe un drum de țară; nu era cale de întors.

Să ne imaginăm că hoțul a rostogolit roata pe această cărare, a zis Sergentul Zhao. Fiți cu ochii după urme, să fiu al naibii dacă avea cum s-o care pe umăr tot drumul.

N-am văzut absolut nimic și am obosit și mai rău. Cît ne împleticeam somnoroși, dintr-o dată, Sergentul Zhao a strigat:

Am găsit-o!

Ne-am revenit în simțiri și ne-am aplecat și aproape sigur era o urmă, cu un model pe mijloc așa ~~. Nu era chiar urma lăsată de roată?

Zîmbind ca un copil, Sergentul Zhao a spus:

Probabil că în final a dat-o jos de pe umăr.

Am continuat bine dispuși pentru alte cinci sau șase mi­nute, pînă cînd o colibă de chirpici s-a ivit în întuneric. Lîngă fereastră era un cărucior și lîngă el o roată. Jubilînd, Sergentul Zhao a început să lovească ușa cu piciorul. Buimac, trezit din somn, fermierul a aprins lumina și a deschis, și am intrat cărînd roata după noi. Lumina lămpii era atît de slabă, că ne-am aprins lanternele. Acum puteam vedea trei petice din piele pe roată, ca niște pecingini, care nu corespundeau descrierii roții furate. Însă oricine poate ascunde dovezi: crimi­nalii știu să-și schimbe freza, de exemplu. Sergentul Zhao a început să smulgă peticele, în timp ce fermierul se plîngea într-un mod jalnic:

Nu puteți face așa ceva.

Dar sergentul nostru le-a smuls fără ezitare. Dacă nu se des­prindeau ușor, zgîria cu unghia pînă se dezlipeau. A netezit suprafața și a examinat-o în detaliu. Părea că peticele fuseseră autentice. Încă nesigur, a împuns locul cu briceagul și, apăsînd prea tare, a crestat cauciucul care s-a dezumflat cu o șuierătură.

Sergentul Zhao a spus:

Roata asta e prea decrepită, evident ești nevinovat, roata îți aparține. Adu-o mîine la secție, o să pun pe cineva să ți-o repare.

La întoarcere, mi-am pus brațul peste umerii lui Young Li și m-am sprijinit ca un rănit. Sergentul tot mormăia ceva pentru sine:

Ce ciudat, cum poate ceva atît de mare să dispară? Ce ciudat, ca o scamatorie sau ceva așa.

În următoarele cîteva zile, am montat baraje pe șosea, am perchiziționat cimitire de fier vechi, am trimis oameni să strîngă informații, dar niciunul dintre aceste lucruri nu a dus nicăieri. În fiecare zi, însă, ne-am luat prînzul și cina la ore fixe la uzină. La o săptămînă după, stăteam la secție, cînd șeful pazei s-a prezentat în persoană. A spus că rezervase o masă la restaurantul Jade Cloud. Sergentul Zhao părea mortificat și a spus că vom mînca atunci cînd vom merita.

Șeful pazei a zis:

Despre ce vorbiți, ați avut cu toții o contribuție enormă.

Sergentul a răspuns:

Ce contribuție? O roată valorează 50 de yuani și noi am mîncat de cel puțin 2000.

Șeful a spus:

Nu poți să vezi lucrurile așa. Dacă pierzi 50 de yauni și nu trudești să-i recuperezi, mîine o să pierzi 5000, 50.000, 5.000.000: și uite-așa se duc sume imense din bugetul de stat.

Sergentul a zis:

Dar nici măcar nu putem explica ce s-a întîmplat cu cei 50 de yauni.

Șeful a spus:

Măcar ați băgat frica de Dumnezeu în vinovat.

Sergentul a replicat:

Eu nu vin, întreabă-i pe ei dacă vor.

Șeful pazei a zis:

Dacă tu nu vii, eu nu plec.

Sergentul a spus:

N-ai decît.

Șeful pazei s-a dus să vorbească cu șeful nostru de secție, care l-a ascultat în picioare, cu mîinile la spate, aprobînd din cap și murmurînd ca Justice Bao, și cînd șeful pazei a terminat, a strigat:

Zhao, Ai, Li, haideți!

Am mers toți patru la restaurantul Jade Cloud, unde aburul se ridica peste 20 de feluri de mîncare deja așezate pe masă și peste 20 de oameni s-au oprit din ronțăit semințe de floa­rea-soarelui și s-au ridicat să ne salute. Șeful pazei a făcut îndelungi prezentări spunînd:

Acesta este Directorul Zhu, acesta este Directorul He.

Șeful nostru de secție a făcut cu mîna și a spus:

Mulțumim, mulțumim, e o plăcere să vă cunosc pe toți.

Apoi, oarecum timid, șeful pazei ni i-a prezentat pe cei de la masa alăturată:

Aceasta este soția mea, aceștia sînt copiii mei, aceea este soția Ofițerului Șef Yang, toată lumea e aici.

Șeful de secție a făcut un gest amplu spunînd:

Îmi pare bine, îmi pare bine.

Peste o vreme, Sergentul Zhao a luat din banii lui o roată la mîna a doua și ne-a trimis pe Li și pe mine să o livrăm la uzi­nă. Șeful pazei a spus:

Asta e, asta e roata.

Apoi a rostogolit-o voios prin curtea de ciment. În depărtate, puteam vedea căruciorul, așteptînd oropsit să-i revină membrul. 

traducere de Elena Marcu