Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Elogiul inactivităţii, de Bertrand Russell, apărut recent la Editura Vellant. Elogiul inactivităţii este o colecţie de eseuri pe teme sociale, filozofice şi economice, publicată pentru prima dată în 1935.

Bertrand Russell atrage atenţia că „o mare parte din rău este făcută în lumea modernă prin credinţa şi încrederea în virtutea muncii”. În schimb, „drumul spre fericire şi prosperitate constă într-o diminuare organizată a muncii”. Russell propune reducerea timpului zilnic de lucru la patru ore şi tranzacţionarea calităţii vieţii pentru mai mult timp liber. Aceste măsuri, în opinia lui, ar duce la scăderea şomajului şi creşterea fericirii individului, datorită faptului că ar avea mai mult timp liber.

Traducere din limba engleză de Ciprian Şiulea.

*****

[...] Asemenea unei mari părți a generației mele, am fost crescut cu zicala: „Satana găseşte mereu ceva rău de făcut pentru leneşi.“ Fiind un copil foarte virtuos, am crezut tot ce mi s‑a spus şi am dobândit o conştiință care m‑a făcut să lucrez din greu până în clipa de față. Dar, chiar dacă acțiunile mele au fost controlate de conştiință, opiniile mele au suferit o revoluție. Cred că în lume se lucrează mult prea mult, că un rău imens se datorează credinței că munca e virtuoasă şi că ceea ce e nevoie să se predice în țările industriale moderne este foarte diferit de ceea ce s‑a predicat dintotdeauna. Toată lumea ştie povestea călătorului din Napoli care a văzut 12 cerşetori stând la soare (asta era înainte de vremea lui Mussolini) şi a oferit o liră celui mai leneş dintre ei. Unsprezece dintre ei au sărit în picioare s‑o revendice, aşa că el i‑a dat‑o celui de‑al doisprezecelea. Acest călător se afla pe drumul cel bun. Dar în țările care nu se bucură de soare mediteranean, inactivitatea e mai dificilă şi ar fi nevoie de o propagandă publică masivă pentru a o inaugura. Sper ca, după citirea paginilor care urmează, liderii YMCA să inițieze o campanie prin care să‑i convingă pe tineri să nu facă nimic. În acest caz, nu voi fi trăit în zadar.
 
Înainte de a‑mi avansa argumentele în favoarea lenevirii, trebuie să mă debarasez de unul pe care nu îl pot accepta. De fiecare dată când o persoană care are mijloace de trai suficiente îşi propune să se apuce de o slujbă obişnuită, cum ar fi învățător sau dactilografă, lui sau ei i se spune că o astfel de conduită ia altora pâinea de la gură şi prin urmare e rea. Dacă acest argument ar fi valid, nu ar fi necesar decât ca noi toți să nu facem nimic pentru a avea cu toții gura plină de pâine. Ceea ce uită oamenii care spun astfel de lucruri este că de obicei un om cheltuie ceea ce câştigă şi, prin faptul că cheltuie, el oferă de lucru. Atâta timp cât un om îşi cheltuie venitul, el bagă în gura oamenilor prin ce cheltuie tot atâta pâine pe cât ia de la gura altora prin ce câştigă. Adevăratul personaj negativ, din acest punct de vedere, e cel care economiseşte. Dacă acesta se mulțumeşte să‑şi pună la ciorap economiile, asemenea legendarului țăran francez, e evident că acestea nu vor da de lucru. Dacă îşi investeşte economiile, chestiunea e mai puțin evidentă şi apar diverse posibilități.
Una dintre destinațiile cele mai obişnuite ale economiilor este împrumutarea lor către o anumită formă de guvernare. Ținând cont de faptul că marea masă a cheltuielilor publice ale majorității guvernelor civilizate constă în plăți pentru războaiele trecute sau pregătirea unor războaie viitoare, omul care îşi împrumută banii guvernului este în aceeaşi poziție cu oamenii răi din operele lui Shakespeare, care angajează ucigaşi. Rezultatul net al deprinderilor economice ale acelui om este de a spori forțele armate ale statului căruia îi împrumută economiile lui. În mod evident, ar fi mai bine ca el să cheltuie banii, chiar dacă i‑ar cheltui pe băutură sau jocuri de noroc.
 
Dar, mi se va spune, situația e foarte diferită atunci când economiile sunt investite în întreprinderi industriale. Atunci când astfel de întreprinderi au succes şi produc ceva util, putem accepta acest lucru. Însă în ziua de azi nimeni nu va nega faptul că cele mai multe întreprinderi eşuează. Asta înseamnă că o mare cantitate de muncă umană, care ar fi putut fi dedicată producerii a ceva de care oamenii să se bucure, a fost cheltuită pentru producerea unor maşini care, odată produse, zac inactive şi nu sunt de folos nimănui. Prin urmare, omul care îşi investeşte economiile într‑o companie care dă faliment face rău altora, ca şi sie însuşi.
 
Dacă el şi‑ar cheltui banii, să zicem, ca să dea petreceri pentru prietenii lui, aceştia ar obține o plăcere (putem spera), la fel şi toți cei pe care a cheltuit banii, cum ar fi măcelarul, brutarul şi comerciantul de băuturi ilegale. Dar dacă el îi cheltuie (să zicem) pe întins şine pentru tramvaie într‑un loc în care se dovedeşte că tramvaiele nu sunt dorite, el a deturnat o forță de muncă spre nişte canale unde ea nu face plăcere nimănui. Cu toate acestea, atunci când sărăceşte din cauza eşecului acestei investiții, el va fi privit ca o victimă a unei nenorociri nemeritate, în timp ce cheltuitorul vesel, care şi‑a cheltuit banii într‑un mod filantropic, va fi disprețuit ca neghiob şi persoană frivolă.
 
Toate acestea sunt doar preliminarii. Vreau să spun, cu toată seriozitatea, că, în lumea modernă, credința în virtuozitatea MUNCII produce un rău imens şi că drumul spre fericire şi prosperitate constă într‑o diminuare organizată a muncii.
 
Dacă muncitorul salariat obişnuit ar lucra patru ore pe zi, ar exista suficient pentru toată lumea şi nu ar exista deloc şomaj – în condițiile unui nivel foarte moderat de organizare rațională. Această idee îi şochează pe cei avuți, deoarece ei sunt convinşi că săracii nu ar şti ce să facă cu mai mult timp liber. În America oamenii au adesea un program de lucru prelungit chiar dacă sunt deja prosperi; în mod firesc, astfel de oameni sunt indignați de ideea timpului liber pentru muncitorii salariați, cu excepția cruntei pedepse a şomajului; de fapt, lor nu le place timpul liber nici pentru fiii lor. În mod ciudat, deşi ei doresc ca fiii lor să lucreze atât de mult încât să nu aibă suficient timp ca să fie civilizați, nu îi deranjează faptul că soțiile şi fiicele lor nu lucrează deloc. Într‑o plutocrație, admirația snoabă pentru inutilitate, care în societatea aristocratică se aplică ambelor sexe, se limitează la femei; însă asta nu o face deloc să fie în concordanță cu bunul simț.
 
Trebuie recunoscut că utilizarea înțeleaptă a timpului liber este un produs al civilizației şi educației. Un om care a avut toată viața un program prelungit de lucru se va plictisi dacă devine dintr‑odată inactiv. Dar, în lipsa unei cantități considerabile de timp liber, un om este izolat de multe din cele mai valoroase lucruri.[...]