Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Clara Haskil de Jérôme Spycket, traducere de Lidia Dumitru, Elena Ciocoiu și Adina Cobuz, prefață de Herbert von Karajan, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția „Memorii / Jurnale“.

Sîmbătă, 21 octombrie, la ora 12, Editura Humanitas și organizatorii Festivalului Internațional „Clara Haskil” le dau întîlnire melomanilor și iubitorilor de carte din București la Librăria Humanitas de la Cișmigiu pentru un dublu eveniment. Este vorba despre lansarea celei mai cunoscute biografii a Clarei Haskil, cartea semnată de muzicologul francez Jérôme Spycket, apărută, după 30 de ani, într-o nouă traducere la Editura Humanitas, și de conferința de presă dedicată ediției din acest an a Festivalului Internațional Clara Haskil (27-29 octombrie, Sala Thalia a Filarmonicii din Sibiu). Vor fi prezenți la eveniment: Alina Azario, pianistă și director artistic al Festivalului Clara Haskil, Cristina Comandașu, redactor-șef Radio România Muzical, Dan Dediu, compozitor, pianist și muzicolog, și Vlad Alexandrescu, specialist în filosofia și istoria ideilor.

De patru ani, Festivalul Internațional Clara Haskil încearcă să readucă în actualitate numele inegalabilei pianiste de origine română, prin concerte de înaltă ținută, susținute de nume de primă mărime ale muzicii clasice contemporane.

„Clara Haskil a fost un soi de magician: a știut să transforme talentul în geniu, fragilitatea în forță, dificultățile în perseverență și tenacitate. Toate aceste calități o fac să devină o sursă de inspirație și un exemplu pentru fiecare dintre noi – fie că sîntem sau nu muzicieni. Și cred că, în epoca în care trăim, avem nevoie mai mult ca niciodată de exemple de autenticitate și de valori. România este țara în care s-a născut Clara Haskil și am convingerea că ține de datoria noastră să o cunoaștem mai bine și să îi aducem omagiul meritat la ea acasă”, a mărturisit pianista Alina Azario, inițiatoarea Festivalului Internațional Clara Haskil.

Jérôme Spycket, autor al mai multor biografii de muzicieni, și-a început seria de portrete cu cel al Clarei Haskil. Cartea, tradusă ulterior în mai multe limbi și recompensată de Academia Franceză, include o prefață semnată de prestigiosul dirijor Herbert von Karajan: „Sper ca această biografie adevărată şi plină de consideraţie, care ne îngăduie să urmărim parcursul lung şi adeseori dureros al Clarei Haskil către glorie, să fie totodată o mărturie a admiraţiei şi ataşamentului pe care lumea muzicală le nutreşte pentru o pianistă de neînlocuit.“

Volumul lui Spycket reface biografia Clarei Haskil, de la primii ani, ai familiarizării cu lumea muzicii clasice petrecuți la București, trecînd prin anii formării și ai luptei pentru construirea unei cariere, pînă la perioada meritatei recunoașteri în plan internațional.

Contemporană cu George Enescu și Dinu Lipatti, de care o lega o prietenie foarte strînsă, Clara Haskil a atins tîrziu celebritatea și recunoașterea internațională pe care le merita cu prisosință. Povestea vieții Clarei Haskil, astăzi unul dintre reperele muzicii clasice internaționale, se desfăşoară între o serie de repere precum cultivarea intensă a unui talent incredibil, tracul perpetuu, fragilitatea fizică, tristețea neajunsurilor de zi cu zi și tragismul unor vremuri complicate.

Deceniile în care succesul se lăsa așteptat au fost contrabalansate de o admirație neobișnuită pe care a stîrnit-o întotdeauna printre dirijorii și interpreții cu care a colaborat sau printre cei care au auzit-o cîntînd.

Ce însemna stilul Clarei Haskil, așa cum a fost descris de criticii care asistau la concertele ei? O vigoare masculină și tandrețe feminină, o tehnică ieșită din comun, de o muzicalitate rară, interpretare perfectă, firescul și profunzimea înțelegerii muzicale. Criticul muzical Charles Koëlla spune după un recital la Lausanne: „Domnişoara Clara Haskil este foarte tînără; cu toate acestea, arta dumneaei este foarte matură, atît ca fond, cît şi ca formă. Pare plăpîndă şi interpretarea sa atinge forţa supremă, forţa adevărată, precum şi o forță care rezultă în urma cunoaşterii sau simţului înnăscut al contrastelor. Aplecată peste claviatură, fără să fie atentă la public, trăind doar pentru ea însăşi, pare că se îngemănează cu instrumentul ei. Şi instrumentul prinde forma muzicii şi a frumuseţii.“

O cronică publicată după un concert la New York descrie aceleași extraordinare resorturi ale înțelegerii muzicale: „Să o asculţi pe domnişoara Haskil interpretîndu-i pe Schumann, pe Chopin, pe Ravel este ca şi cum ai atinge de aproape dezvăluirea firii acestor oameni, a motivelor care i-au determinat să le scrie astfel.“

****

Un incident ne arată că, la 18 ani, Clara este deja o artistă împlinită. După o serie de neînţelegeri, nu poate să repete cu orchestra concertul de Saint-Saëns: nu contează, îl va cînta pentru prima dată în concert! E o muziciană atît de bună, încît nu există nici o problemă între solistă şi dirijor şi execuţia concertului este uimitoare. Succesul este uriaş, criticii, încă o dată, debordează de entuziasm. Unul dintre ei, care se semnează Ed. C., scrie aceste rînduri, interesante din mai multe motive:

Nu-mi aduc aminte să fi auzit acest concert interpretat cu atîta însuflețire, vigoare şi culoare. Pianista a cîntat admirabil. Din punct de vedere tehnic a fost impecabilă, iar pe plan muzical, mai presus de orice elogiu. Văzînd-o pe această tînără, a cărei înfățișare nu impresionează, al cărei fel de a se prezenta n-are nimic din ceea ce ar putea să atragă publicul de partea ei, cum cîntă și cum înțelege capodopera care este acest concert, am simțit fiori pe şira spinării, ca şi cînd aş fi fost cuprins de vrajă. Dacă domnişoara Haskil, care nu părea să se simtă prea bine, va face carieră, ea va ului cu siguranţă întreaga lume.

Acest text confirmă faptul că, chiar şi pentru public, slăbiciunea ei este evidentă, şi că cei care se preocupă de sănătatea ei nu o fac fără motive. Crescuse și mai mult, se mai înălţase, totul era prelung la ea (mai ales braţele şi mîinile) şi avea un trup deşirat, de care vîrsta nu era deloc străină: capul începe să i se aplece uşor într-o parte, la capătul unui gît foarte lung, ca o floare prea greoaie. Are tenul palid, străveziu – şi se înfăţişează fără vreun artificiu decorativ: nu-i plac purtările epatante, respinge tot ceea ce i se pare contrafăcut, şi cînd urcă pe scenă i-ar plăcea să poată să nu ia în seamă publicul, căruia nu-i arată îngăduinţă, abia salutîndu-l, stîngaci, ca şi cum prezenţa lui ar stînjeni-o.

Într-un capitol pe care i-l consacră în cartea sa Verfremdung und Freundschaft[1], scriitoarea letonă Zenta Maurina notează justificat: „În plan muzical nu exista nimic ce ea nu putea realiza, dar cu oamenii era timidă, se temea să călătorească, îi era frică de lucrurile materiale neprevăzute, frică să-și facă noi cunoștințe.“

Mai este demn de menţionat faptul că în această perioadă, deși trăieşte acea nelinişte încercată de orice artist adevărat în clipa în care se abandonează publicului, e mult prea sigură pe ea ca să simtă tracul copleşitor care te înlemnneşte, angoasa şi panica pe care le va înfrunta mai tîrziu, pînă la ultimul ei concert, şi care vor face ca fiecare intrare pe scenă să fie o adevărată dramă.

În seara aceea de 23 decembrie 1913, cînd ultimele ecouri ale aplauzelor s-au stins, în liniștea aceea ușor melancolică ce urmează după încordarea din timpul concertului, în înflăcărarea aclamaţiilor, Clara visează fără-ndoială ca acest succes să-i deschidă uşile spre viitor: încă nu ştie că, dimpotrivă, trăieşte un fel de moment apoteotic şi că odată cu stingerea luminilor cortina cade peste o altă perioadă a vieţii sale.

Încă nu ştie că nu va mai urca pe scenă decît şase ani mai tîrziu – şi că tînăra femeie în care se va fi transformat atunci va fi, în multe privinţe, o altă Clara.

[1] Înstrăinare și prietenie (germ.) – n. tr.