Dilema veche vă prezintă un fragment din romanul Bivolul nopţii de Guillermo Arriaga, traducere de Liliana Pleşa Iacob, apărut recent la Editura Vellant.

Într-un Mexico City sălbatic și ploios, doi tineri iubesc aceeași femeie. Carismaticul Gregorio, prietenul lui cel mai bun, Manuel, și misterioasa Tania sînt prinși în vîrtejul unui triunghi amoros care trece granițele dintre pasiune și nebunie, gelozie și violență, nihilism și autodistrugere. Sexul e peste tot, iubirea pare imposibilă, secretele și frica merg mînă-n mînă. Guillermo Arriaga scrie un roman puternic, tensionat, tandru și amenințător ca respirația bivolului nopții din visele lui Manuel.

„Guillermo Arriaga duce thriller-ul detectivistic la înălțimea literaturii de primă clasă. Este printre puținii scriitori în mîinile cărora temele universale revizitate explodează de energie nouă.“ — José  Luis Trueba Lara

„Un roman cinematic, cu atmosferă densă, fascinantă. O plasă de secrete în care personajele se prind singure, țesută de un maestru al genului.” — The Miami Herald

Guillermo Arriaga este scenaristul multipremiat al filmelor Iubiri și cîini, 21 de grame și Babel, regizate de Alejandro González Iñárritu. 

***

– Ce vrei? l-am întrebat.

– Ce vrei tu?

– Să te lași de tîmpenii.

– Nici măcar nu te cunosc, a spus în zeflemea.

Am tăcut amîndoi. Vocea lui era mai profundă, mai bărbătească decît o auzisem pe robot. Nu corespundea chipului său de buflei, nici caligrafiei sale molatice.

 – Dacă nu mă cunoști, atunci lasă-te de trimis scrisori și bilețele idioate, i-am trîntit-o furios.

– Ar trebui să vorbim, nu crezi? a spus dintr-odată.

– Dacă nu te temi.

– Te aștept la cinci, la grădina zoologică, în zona jaguarilor. Presupun că știi unde, nu? m-a întrebat ironic.

– Da. N-a mai spus nimic și a închis. Să-mi dea întîlnire exact la jaguari mi s-a părut o declarație de război. Demonstra că știe despre mine mai multe decît îmi imaginam. Am încercat să-l sun înapoi ca să-l bag în mă-sa, însă telefonul a sunat mai întîi ocupat, după care a intrat în funcțiune robotul.

______________

Am stat întins pe iarbă vreo patru-cinci ore. Obosit, foarte obosit. Simțeam timpul alunecînd, ca și cum în realitate nu s-ar fi scurs. Luminile mi se păreau opace, zgomotele, silențioase: false. Totul fals. Scenografie.

O familie de șoareci a trecut de mai multe ori prin fața mea. Trei șoareci mari și patru mici, care tot mergeau și veneau de sub un morman de lemne. Șapte fantome cenușii. Am vrut să-l omor pe unul, să-i scot mațele și să-l las să putrezească în căldura nopții. A ce miroase un șoarece mort? Oare Tania știa? Tania, Tania. Eu putrezeam în căldura acelei nopți, iar jaguarului îi putrezeau rănile. A ce miroase ce-are femeia între picioare? A șoarece mort? Sau miroase-a trădare? Sau miroase-a Gregorio, sau miroase-a mine? A ce mama mă-sii miroase?

Mă gîndeam și mă gîndeam, și nu mă mișcam, mă uitam la șoareci stînd pe burtă și așteptînd ca lumea, într-una dintre rotațiile ei, să sfîrșească prin a aranja ceea ce deranjasem eu. Eu nu mă mișcam, gîndind u-mă… gîndindu-mă, în timp ce șoarecii se prelingeau prin fața mea, agitați, vigilenți.

Am reușit să mă ridic și m-am așezat pe movilă. Șoarecii au fugit. Le-am spionat vizuina, dar n-au mai apărut. Am decis că cel mai bun lucru pe care-l puteam face era să mă refugiez la 803. Am ieșit în stradă. Cu toate că stația de metrou era aproape, am preferat să  iau un taxi. I-am cerut șoferului să mă ducă în strada Pirineos din colonia Portales. Am deschis geamul, ca să simt vîntul în față. M-am gîndit la Tania. Nu voiam s-o pierd. O iubeam prea mult, fir-ar să fie, prea mult.