Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Amintirile lui George Enescu, de Bernard Gavoty, în curs de apariție la Editura Curtea Veche.

Vioară, vioară, ce tiranică eşti!

În tinereţe, la Viena, mi s‑a întîmplat să cînt într‑un concert de caritate. Lucrasem cuminte o Fantezie pe tema Faust de Wieniawski şi aşteptam cu oarecare bucurie să o execut cît puteam mai bine. Din nefericire, înaintea mea, Cvartetul Hellmesberger a cîntat Cvartetul nr. 7 în fa major, de Beethoven. După o asemenea capodoperă, mi‑a fost jenă să cînt Fantezia — şi mi‑a fost atît de jenă, încît am cîntat‑o foarte prost!

Eram foarte tînăr pe atunci. Nu mai sunt, dar am căpătat, în privinţa viorii mele, un sentiment destul de curios, pe care vreau să vi‑l destăinui fără exagerare şi fără ascunzişuri.

Cînd se vorbeşte de George Enescu, în Europa lumea se gîndeşte la violonist şi în America la compozitor. Or, mă simt compozitor pînă în măduva oaselor, forţele mele mi le‑am consacrat întotdeauna dragostei faţă de muzică şi încercării de a o crea. Dacă numărul lucrărilor mele este relativ restrîns, este pentru că am vrut să dau — şi o spun fără orgoliu — ce era mai bun din mine. N‑am publicat ceea ce nu consideram relativ terminat. Cariera mea se rezumă la cîteva lucrări. Ea nu are nici o legătură cu concertele mele ca virtuoz. Să nu confundăm cariera cu meşteşugul. Vioara mi‑a oferit posibilitatea de a deveni independent. La începutul vieţii mele de muzician, aveam în jurul meu colegi pe care nevoile vieţii îi constrîngeau să accepte munci comerciale sau birocratice. Uneori îi vedeam obligaţi să compună melodii neînsemnate pentru mici editori, aranjamente muzicale pentru domnişoare. Ca să mă scutesc de acest calvar, m‑am străduit să cînt cît puteam mai bine la vioară. Am reuşit? Puţin contează. M‑am născut să fiu un visător, un leneş. Toată viaţa, m‑am biciuit. În fiecare zi, în fiecare clipă, a trebuit să mă împing de la spate — hai, mişcă! — cu arcuşul pe post de cravaşă. Cînd privesc vioara în cutia ei — mortul acesta lucios în sicriaşul său — îi spun, poate cu vanitate: „Eşti foarte frumoasă, prietenă, eşti foarte delicată, dar eşti prea mică!“

Această declaraţie îmi aminteşte de alta pe care, intr‑o zi, tragedianul Eduard de Max  compatriotul meu — i‑a făcut‑o administratorului Comediei Franceze. Cînd acesta din urmă i‑a propus asociatului său un rol de mîna a doua, de Max i‑a spus, distant şi dispreţuitor, ca şi cum i-ar fi arătat cu degetul un costum prea strîmt pentru umerii lui largi: „Nu mă puteţi vedea în asta, domnule administrator, nu m‑aş simţi în largul meu.“ Este cumva şi cazul meu: costumul este frumos — admit —, dar nu‑mi vine.

De ce, în aceste condiţii, am ales să fiu violonist? N‑am ales nimic: hazardul, voinţa tatălui meu au făcut‑o în locul meu. În copilărie, nu am avut ocazia să ascult altceva decît o vioară: absolut firesc, am încercat să cînt şi eu, la rîndul meu. Mai apoi, cînd am fost obligat să lucrez serios pentru aceasta, am avut impresia, deodată, că mă aflu intr‑o fundătură. În schimb, ce bucurie, mereu înnoită, în faţa pianului care mi‑a deschis orizonturi fără limite!

Literatura pentru vioară este destul de săracă. Găseşti, desigur, aici, capodopere: cele ale lui Bach, Beethoven, Mozart, Schumann, Franck şi Fauré. Dar, vai! este şi muzică plictisitoare de Rode, Viotti şi Kreutzer. Altele şi mai rele încă… Nu poţi iubi simultan muzica şi această muzică! În afară de aceasta, pentru un artist, este ceva teribil să se mulţumească cu o simplă linie melodică, atunci cînd îşi doreşte trei, patru, şase, opt! De‑a lungul anilor mei de studii, dacă mi‑a plăcut uneori vioara, nu instrumentului îi datorez aceste clipe de fericire, ci exerciţiilor lui Bériot. Sunt exerciţii pentru două viori, adesea scrise pe coarde duble. Se aud deci patru voci, care‑ţi dau iluzia de armonie; dacă aţi şti cum mă bucuram! În rest, în lipsa pasiunii, am muncit cu multă rîvnă. Eram ascultător, sîrguincios, nu întotdeauna convins. Aveam cîteodată teribile crize de disperare; de exemplu, cînd, cu o seară înainte, cîntasem într‑o orchestră sau, mai mult încă, atunci cînd o dirijasem eu însumi. Atunci, mă apucam de vioară, cu elanul unui cîine bătut sau al unui ocnaş care‑şi tîrîie ghiuleaua. Uram acest mic instrument care‑mi secătuia forţele vitale şi care fura din timpul meu.

Există, se spune, căsătorii din dragoste: cu vioara făcusem o căsătorie din raţiune. Natural că am avut cu ea şi momente bune! Să nu mă credeţi cu prea multă uşurinţă, cînd mă prezint sub aparenţe sumbre! Da, în ciuda celor spuse, am trăit cu vioara ore înstelate: doar atunci cînd reflectam, ajungeam uneori să o consider o intrusă!

În fond, mi‑a plăcut vioara mai mult sub degetele altuia. Atunci, uneori, sonoritatea instrumentului m‑a încîntat. Cum să nu evoc aici amintirea lui Jacques Thibaud? Fusese înaintea mea la clasa lui Marsick. Aveam cincisprezece ani cînd l‑am auzit pentru prima dată. Am simţit realmente că mă sufoc, copleşit de încîntare. Era ceva atît de nou, de excepţional! Cred, fireşte, că înainte de Thibaud, mulţi virtuosi cîntaseră admirabil la vioară, cu stil şi măiestrie, dar, probabil, şi cu o anume înţepeneală. În timp ce Thibaud, de la primul arcuş… Şi dintru început, Parisul îl numise pe numele lui adevărat — Făt‑Frumos — şi se îndrăgostise de Thibaud ca o femeie sedusă. El a fost primul dintre toţi violoniştii care a oferit publicului revelaţia unei anume calităţi sonore, a contactului deosebit al epidermei cu coarda întinsă. În felul lui de a cînta era o voluptate ardentă şi delicată. Comparat cu el, Sarasate nu oferea decît o perfecţiune glacială, era, după spusa lui Viardot, o privighetoare mecanică, în timp ce Thibaud, în formă bună, era o privighetoare autentică. Îi plîng pe cei foarte tineri care nu l‑au auzit pe Thibaud; din albumul lor de amintiri, va lipsi o imagine de neînlocuit.

I‑am cunoscut, fireşte, pe toţi marii violonişti ai epocii mele: pe admirabilul Kreisler, care făcuse înaintea mea Conservatorul de la Viena şi Conservatorul de la Paris; pe Capet, pe Carl Flesch, pe Hubermann, pe Busch; pe toţi cei mai tineri decît mine: Heifetz, Milstein, Francescatti, Stern, Szigeti; unii dintre elevii mei sunt străluciţi; nu‑i citez aici, de teamă să nu-l uit pe vreunul.

Dar cum să nu‑i rezerv un loc special uriaşului Eugène Ysaye? Fără să fi avut multe relaţii personale cu el, l‑am ascultat de multe ori. Este greu să evoci pasiunea, elanul lui Ysaye. O mînă stîngă uluitoare. Minunat în Concertele lui Saint‑Saens şi nu mai puţin remarcabil, de altfel, în Sonata lui Franck. Ca persoană era curios, fantasc, o forţă a naturii. Mare mîncăcios şi băutor, pretindea că un virtuoz se consumă total pe scenă şi trebuie pe urmă să recupereze, cu orice preţ. Şi recupera, vă garantez! Într‑o seară, cînd m‑am dus în foaierul artiştilor, după un concert, ca să‑i spun cît îl admir, mi‑a răspuns, privind pe furiş spre culise: „Dragă Enescu, dacă vrei să cînţi ca mine cînd vei avea vîrsta mea, ei bine, să nu fii un pustnic!“

Îl admiram atît de mult pe Ysaye, încît un articol al prietenului meu Reynaldo Hahn, care mi‑a căzut într‑o zi din întîmplare sub ochi, mi‑a provocat un moment de furie: „Concert al lui Ysaye şi Pugno. Decepţie în ce‑l priveşte pe Ysaye, pe care l‑am găsit foarte banal. Mare, lat, greoi şi gras, cu părul lung, cu un cap de călugăr. Privirea o are blîndă, lipsită de deşteptăciune, nasul foarte scurt, maxilarul mare şi grosolan; cu un aer de dispreţ faţă de public, ceea ce displace la un virtuoz. Cîntă scoţînd un sunet magnific, uneori de o precizie îndoielnică, plusează, prea multe intenţii. Este greoi, ca mulţi belgieni. Ritmul nu este susţinut, îi place să se etaleze; «respiră în voie» în pasajele sentimentale, în timpul cărora închide ochii. În ciuda ştiinţei lui mari, a unei tehnici bune şi a unei evidente stăpîniri, este sub aşteptările mele. I‑am căutat în zadar elanurile, impetuozitatea care‑mi fuseseră mult lăudate. Poate că nu a cîntat ceva ce i se potrivea?“

Dragă Reynold, comiţi o nedreptate! Nu ştii că nu în toate zilele eşti în formă? Eu cunosc mai bine decît oricine capriciile uimitoare ale viorii şi acesta este un motiv în plus s‑o vorbesc de rău… Ca să ne întoarcem la Ysaye, el era dintre aceia la care geniul învinge micile slăbiciuni. Nu eram, fireşte, de acord cu el în toate privinţele, dar nu‑mi trecea prin cap să‑l contrazic pe Ysaye. Nu te cerţi cu Zeus!