Un articol recent de pe portalul tabletmag.com începe abrupt: „Centenarul pe care îl celebrăm zilele acestea – rememorarea solemnă a revoluției bolșevice – este aniversarea unei absurdități logice și a consecințelor sale.” Iar absurditatea e atît de deplină, și cu atît de multe fațete, încît nu va putea fi tolerată sau îndurată decît printr-o „mistică bolșevică”, una care s-a răspîndit în lume în deceniile următoare „mai ceva ca islamul în secolele VII-VIII”.

Autorul – Paul Berman, un cunoscut cercetător al totalitarismului – face apoi inventarul unor contradicții majore constituente comunismului. Mai întîi se referă la loteria prin care bolșevicii au cîștigat la roata istoriei. Toți credeau – inclusiv Lenin, pînă în primăvara lui 1917, cînd a întrezărit pentru prima oară posibilitățile apărute pentru bolșevici – că după abdicarea țarului, Rusia se va îndrepta către o republică parlamentară, mai mult sau mai puțin liberală, bolșevicii fiind prea mici și insignifianți față de celelalte forțe politice. În locul acestei traiectorii, Rusia a virat brusc către necunoscut, cu contribuția hotărîtoare și personală a lui Lenin, după cum a fost demonstrat – scrie Berman – de către Sidney Hook, „cel mai mare teoretician marxist american al vremii sale”, într-o carte a sa din 1943, The Hero in History. Lenin a fost cel care, deși Comitetul Central nu era de acord, a pledat atunci, în toamna lui 1917, pentru preluarea cu forța a puterii de către bolșevici. Dacă Lenin nu reușea să ajungă din Elveția la Petrograd, dacă se împiedica pe stradă sau avea un accident casnic, dacă mînca ceva stricat și intra în spital – nu ar fi fost nici o revoluție bolșevică și, pe cale de consecință, nici un Stalin, Troțki, Kamenev sau Zinoviev. Și nici, aș adăuga eu, Ceaușescu sau Gheorghiu-Dej, Rákosi sau Bierut. Așadar, mai scrie Berman, revoluția bolșevică a fost o chestiune de șansă, dar a fost ulterior acreditată drept una de predestinare. Nimeni nu a putut concepe și prezice preluarea puterii de către bolșevici, dar ea a fost apoi prezentată, paradoxal, drept o împlinire a profețiilor lui Marx.

Aici avem ilustrarea unui soi de brownianism al istoriei. Te chinui să integrezi mișcarea moleculelor într-o anumită logică, în anumite modele, dar ele o pot lua razna oricînd, fără să le pese de calculele teoretice. Experimentăm aceasta mai ales la nivel individual, cînd ne gîndim, mai cu seamă retrospectiv, ce ar fi fost cu noi dacă luam în trecut decizii diferite. Dacă nu vedeam cutare afiș sau anunț și nu mai mergeam la cursul sau școala la care am fost. Dacă nu îl întîlneam pe cutare sau pe cutare. Dacă auzi că cineva a avut un accident, te gîndești ce ar fi fost dacă respectivul ar fi plecat de acasă cu un minut mai devreme sau cu un minut mai tîrziu. La extrem, te gîndești ce ar fi fost dacă mama și tatăl tău nu se întîlneau. Dar ai mai zice și că puterea hazardului se manifestă doar la nivel personal; nu se poate ca ea să țină și la nivelul societății, care lucrează statistic, cu numere mari.

Iată însă că revoluția bolșevică demonstrează contrariul, și o demonstrează mai cu seamă prin faptul că efectele ei au și durat. Nu a fost doar o anomalie de un an sau doi, după care lumea s-a reglat; au durat zeci de ani, și încă mai durează, justificîndu-se retrospectiv încontinuu. Cel mai recent exemplu de tentativă de „logicizare” retrospectivă a hazardului comunist este congresul partidului comunist chinez, care a oficiat recent sinteza așa-numitei doctrine a actualului președinte Xi Jinping cu teoria anterioară de dezvoltare a țării aparținînd lui Mao Zedong, eroul fondator al comunismului chinez. Morala este că şi la nivelul istoriei, întîmplarea poate fi mai puternică decît logica sau modelul teoretic. Istoria are și ea minutul ei în care se grăbește sau întîrzie, dînd naștere la accidente care schilodesc pe viață.

Paul Berman nu e la primul său articol despre istoria lui „cum ar fi fost dacă…” În martie, tot în tabletmag.com, el a scris despre cea ar fi putut fi Rusia dacă menșevicii nu erau eradicați acasă de către bolșevici. Teoria lui este că putem lua ca reper ce au făcut în New York cei un milion și jumătate de ruși care se strînseseră acolo după 1917. Cum au pus ei umărul pe plan local la dezvoltarea instituțiilor democratice ale stîngii, în tradiție menșevică. Și cum au fost apoi ele înglobate în mișcarea de stînga americană, pînă la momentul de fuziune în care energiile menșevicilor nu au mai fost folosite doar la nivelul comunității, ci au fost preluate la nivel național.

Însă în articolul citat la început este și o altă teză interesantă. Am observat de mai multe ori, citind despre anii interbelici, cum mișcarea de extremă stîngă și cea de extremă dreaptă s-au potențat reciproc, s-au stimulat una pe alta, culminînd cu încleștarea armată a celor două regimuri care le-au întrupat, comunismul și nazismul. În același timp, m-am întrebat oarecum firesc care a fost totuși „originea răului”, cine a fost primul. Paul Berman oferă un răspuns atunci cînd se referă la o altă absurditate a revoluției bolșevice.

Comunismul s-a prezentat pe sine drept mișcarea supremă a muncitorimii, dar el a fost în același timp și cel mai mare creator de lagăre de muncă forțată. Bolșevicii s-au vrut unicii reprezentanți ai clasei muncitoare și au sfîrșit prin a-i dezbina și a-i distruge pe toți ceilalți reprezentanți, fie că erau partide, fie că erau sindicate. Acasă, au început cu menșevicii și cu celelalte formațiuni de stînga; în estul Europei, s-au constituit în special prin scindarea partidelor social-democrate, care apoi, în timpul sovietizării, a fost urmată de absorbție și desființare. Departe de a fi unificatorul mișcării muncitorești, comunismul a fost de fapt dezbinatorul acesteia prin excelență. „Și dezbinarea s-a dovedit a fi fatală. Germania anilor ’30 a fost exemplul principal și cel mai dureros, după care civilizația nu s-a mai putut reface. Și totuși, o mulțime de oameni încă mai consideră comunismul o mișcare de coagulare a clasei muncitoare.” Cu alte cuvinte, erodarea mișcării muncitorești germane a fost una dintre cauzele succesului politic al nazismului, care nu și-ar fi găsit altfel un sprijin popular la fel de consistent. Comunismul a dus la nazism. Comunismul a fost găina, iar găina a fost prima și a făcut oul nazist. Părea oarecum logic, pentru că în definitiv era și cronologic, numai că „mecanismul ouatului” era cel care nu fusese foarte clar.

După contradicția apariției și cea a reprezentării, Paul Berman mai amintește o contradicție a comunismului. Acesta s-a prezentat și drept mișcarea de emancipare și modernizare a societăților oprimate de imperialismul occidental. Comunismul era Mesia lumii a treia, ridica omenirea din negura adîncă a colonialismului și exploatării la lumina dezvoltării și egalității. În cazurile Coreei și Vietnamului, aduse în discuție de autor, foarte multă lume a simpatizat cu lupta armată dusă de simpatizanții comuniști cu Occidentul exploatator. Numai că rezultatul nu a fost nici pe departe cel scontat. Vietnamul a trecut prin teroarea roşie și subdezvoltare pînă ce autoritățile comuniste au adoptat măsuri de tip capitalist, rezultînd un fel de armistițiu ca și în China între partidul unic și economia de piață. Iar despre Coreea de Nord nu sînt multe de comentat, țara ajungînd un fel de Jurassic Park al comunismului tribal la care nici Stalin nu a putut coborî. Absurdul ideii comuniste se închide astfel în arcul de 100 de ani pornit de la exploziva revoluție bolșevică și încremenit în prezentul înghețat al Coreei de Nord.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Ultima fotografie (1923) a lui Vladimir Ilici Lenin. La data respectivă suferise al treilea atac cerebral şi nu mai putea vorbi.