Îi vedem în România cel mult odată la doi ani, atunci cînd se desfășoară Festivalul internațional George Enescu. Altfel, nu avem acces la muzica pe care o cîntă decît de pe discuri sau la Radio România Muzical. Sînt muzicienii care polarizează atenția lumii.

Andris Nelsons, Șostakovici și Bruckner

Un dirijor leton de 38 ani, care în ultimii doi ani a cîștigat două premii Grammy: în 2016 și 2017, la categoria „cea mai bună interpretare orchestrală” pentru două albume care fac parte din aceeași serie, cea a simfoniilor de Dmitri Șostakovici. Într-adevăr, o situație nu prea des întîlnită în istoria premiilor Grammy.

Dar nu doar atît este neobișnuit în cariera lui Andris Nelsons: în 19 mai 2016 a semnat un contract cu Deutsche Grammophon care prevedea că va înregistra cu Orchestra Simfonică din Boston, al cărui director muzical este din 2014, integrala simfoniilor de Șostakovici; cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig, al cărei capelmaistru va fi din stagiunea 2017-2018, integrala simfoniilor de Anton Bruckner, iar cu Orchestra Filarmonicii din Viena, cu care colaborează foarte des, integrala simfoniilor de Beethoven. Pe drept cuvînt, criticul britanic Norman Lebrecht a scris: „Nelsons este noul Karajan de la Deutsche Grammophon!”, arătînd că de fapt nici Karajan nu a semnat vreodată cu Deutsche Grammophon un contract atît de consistent, într-o singură zi.

Sigur, contextul în care s-au dezvoltat Karajan și Nelsons este foarte diferit: nici muzicienii, nici publicul, nici industria discografică nu mai sînt aceleași. Același rămîne însă repertoriul; și probabil că doar un dirijor premiat de două ori cu Grammy în trecutul foarte recent ar fi avut șansa de a convinge o casă de discuri să înregistreze muzica lui Anton Bruckner, considerată o muzică grea de către marele public, deci, și mai greu vandabilă.

Muzica lui Bruckner este de fapt o muzică foarte frumoasă, însă, e adevărat, simfoniile lui durează cel puțin o oră fiecare și solicită un tip de concentrare emoțională și intelectuală de alt tip decît cel cu care este obișnuit marele public astăzi. Așa că este cu adevărat o provocare să abordezi muzica lui Bruckner astăzi; o provocare pe care Andris Nelsons și Orchestra Gewandhaus din Leipzig o depășesc cu brio pe primul disc din seria integralei simfoniillor bruckneriene, un disc apărut în 5 mai la Deutsche Grammophon.

Pe acest disc pot fi ascultate „Simfonia a III-a” de Bruckner și uvertura operei Tannhauser de Wagner. Nu este deloc o alegere întîmplătoare, din mai multe motive. În 2018, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, una dintre cele mai vechi din Europa, va împlini 275 ani de existență; Bruckner a cunoscut cel mai mare succes din viața sa la premiera Simfoniei sale a VII-a, interpretată în 1884 de Orchestra Gewandhaus din Leipzig. Wagner s-a născut în anul 1813 la Leipzig, a studiat muzica la Leipzig și s-a format la concertele Orchestrei Gewandhaus din Leipzig, orchestră care i-a interpretat și prima compoziție în concert. Bruckner și Wagner înșiși au fost prieteni și s-au admirat reciproc; Bruckner i-a dedicat lui Wagner simfonia sa cu nr. 3. Iar prima operă pe care Andris Nelsons a văzut-o într-o sală de spectacol a fost Tannhauser de Richard Wagner – o experiență trăită la vîrsta de 5 ani, care l-a marcat pe viață.

Andris Nelsons a fost un discipol al celebrului Mariss Jansons și a studiat dirijatul la Sankt Petersburg. Poartă cu sine o tradiție cu valori de necontestat, cărora le-a adăugat propriul talent, personalitate și viziune despre lume. Are harul special de a descoperi în partituri, de sute de ori cîntate înainte, elemente noi, care aduc prospețime viziunii sale. Sigur, „Simfonia a III-a” de Bruckner a fost cîntată de atîtea ori, însă Nelsons o construiește cu migală, atent la toate detaliile și mai ales, adaugă multă emoție, care vibrează mai ales în partea a II-a. Este versiune pentru oamenii secolului XXI, obișnuiți cu multă exactitate, perfecțiune a construcției, dar care caută sentimentul puternic în spatele acestei construcții. Ceea ce e de înțeles: în fond, acesta este atuul muzicii, emoția pe care o poate trezi în oameni, emoție de care avem atîta nevoie într-un secol al vitezei și tehnologiei.

Bruckner cu Andris Nelsons și Orchestra Gewandhaus din Leipzig este la nivelul lui Șostakovici cu Andris Nelsons și Orchestra Simfonică din Boston – vom vedea dacă aceasta va aduce încă un premiu Grammy pentru Nelsons...

Noul album Bruckner semnat de Andris Nelsons poate fi ascultat la Radio România Muzical luni, 22 mai, de la ora 19.00, în reluare duminică, 28 mai, de la ora 13.05 sau oricînd, din 23 mai, pe site-ul proiectului Discurile anului 2017

Daniel Hope și cele patru anotimpuri ale sale

Personalitatea lui Andris Nelsons nu o pot decît intui din modul cum sună interpretările sale: deschisă, plină de viață, fără prețiozități inutile. Despre Daniel Hope, cu care am realizat un lung interviu, sînt sigură că are același tip de personalitate. Marii artiști de astăzi sînt, de fapt, astfel.

Dacă Andris Nelsons aduce noul din partiturile vechi, violonistul Daniel Hope face și acest lucru, dar și mai mult decît atît: aduce și partituri noi în atenție. Vechiul și noul se reunesc pe cel mai nou album semnat de violonistul Daniel Hope, o altă vedetă a casei Deutsche Grammophon: For Seasons apărut în 3 martie.

Este un joc de cuvinte, nu patru anotimpuri, ci pentru anotimpuri: Daniel Hope aduce de fapt un fel de omagiu trecerii timpului și anotimpurilor în viața noastră, interpretînd celebrele Anotimpuri de Vivaldi, dar și 12 piese alese de el, cîte una pentru fiecare lună a anului. Rezultatul: un album fermecător, serios, dar și jucăuș, extraordinar de bine cîntat, potrivit și pentru melomanii serioși, dar mai ales pentru cei care doar vor să asculte muzică bună pentru a evada din cotidian. Pentru că aici găsesc și muzică barocă, dar și tușe de  jazz, într-un repertoriu foarte variat, cu o notă comună: bunul gust.

Daniel Hope este la 43 ani unul dintre cei mai cunoscuți violoniști ai momentului: cîntă muzică clasică, dar și muzică contemporană și muzică de film; albumele sale Spheres și Escape to paradise, cu aceste din urmă genuri, s-au bucurat de mare succes la nivel mondial. A fost elevul lui Yehudi Menuhin, pe care l-a cunoscut îndeaproape, mama sa fiind asistenta personală a lui Menuhin timp de mulți ani. L-a văzut de multe ori pe Menuhin alături de Orchestra de Cameră din Zurich, la Festivalul din Gstaad – Elveția, înființat de Menuhin. În prezent, Daniel Hope este directorul muzical al Orchestrei de Cameră din Zurich. Acum este rîndul său să interpreteze Vivaldi alături de această orchestră de cameră, așa cum o făcea, cîndva, Menuhin. Daniel Hope cîntă Anotimpurile de Vivaldi de cînd avea 9-10 ani și a făcut-o de peste 1000 de ori în concert. Nu le-a înregistrat însă niciodată pînă acum și a ales să facă acest lucru pentru primul său disc cu Orchestra de Cameră din Zurich, acest For Seasons apărut în 3 martie 2017. Și viziunea sa este foarte echilibrată, cu o vădită experiență: păstrînd specificul muzicii baroce, evitînd excesele: o muzică pură, proaspătă, în care se simte personalitatea compozitorului mai mult decît ego-ul artistului.

Dincolo de “Anotimpurile” lui Vivaldi, anotimpurile lui Daniel Hope, acele 12 piese pe care le-a ales el însuși, sînt diverse, neașteptate, deosebit de frumoase: Rameau, Ceaikovski, Schumann, Bach, dar și Kurt Weill, Nils Frahm, Chilly Gonzales. Cel mai mare succes de public l-a avut piesa „14th April” de Aphex Twin, cu mai mult de 1,1 milioane de accesări pe platformele de streaming. Mie mi-au plăcut îndeosebi „Ambre” de Niels Frahm și „September Song” de Kurt Weill – sigur, o chestiune de gust.

Albumul For Seasons semnat de Daniel Hope poate fi ascultat oricînd pe site-ul proiectului „Discurile anului 2017”. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2017/disc.htm?a=1459151&c=3541&g=2

Cristina Comandașu este critic muzical.