Era ceva ciudat la ei. I-am văzut pe marginea peronului, aproape de şine. Un grup de patru tineri, o fată şi trei băieţi care gesticulau amplu. Mi-a atras atenţia faptul că se postaseră acolo, în buza gării, exact cînd speakerul anunţa că săgeata albastră urmează să intre în staţie “la linia unu” (sic). Au dispărut din raza mea vizuală, dar peste cîteva minute o văd din nou pe fată, făcînd triumfătoare cu o mînă băieţilor, în timp ce cu cealaltă ţinea strîns la piept cîteva cutii de bere. Zîmbetul i se lăţise pe toată faţa, iar băieţii i-au răspuns la fel. Abia atunci mi-am dat seama care era ciudăţenia. Deşi manifestările lor erau zgomotoase, nu se auzea nici un sunet. Erau surdomuţi.

Cu spectacolul Zero decibeli, regizoarea Ioana Păun pătrunde în lumea tăcută a celor ce nu aud prin cinci poveşti cu dublă perspectivă. Linişte de o parte, prejudecată şi intoleranţă de partea cealaltă. Societatea românească este crispată în faţa a tot ceea ce este altfel. Spectacolul alcătuieşte un index al reacţiilor viciate. În loc de înţelegerea nevoilor speciale ale surdomuţilor (de exemplu, să i te adresezi cu faţa pentru a-ţi putea citi de pe buze), milă (handicapul fizic este perceput ca o formă de retardare). În locul integrării sociale printr-o profesie liber aleasă, împingerea spre marginea societăţii, în zona cerşetoriei mascate. În locul unei vieţi normale, forţarea supravieţuirii. România se teme de diferenţe. E mai uşor să respingi decît să înţelegi. E mai comod să-ţi fie milă decît să ţii cont de nevoile celuilalt. Există un automatism al milei aşa cum există un automatism al respingerii. Normalii cu normalii, şi ceilalţi cu restul lumii. Singura problemă e că înţelegem lucruri diferite prin „normal”. Pentru un surdomut, să nu auzi e normal. Liniştea e regula, zgomotul (surprins de aparatul auditiv) e excepţia, una mai mult deranjantă decît folositoare din cauza uriaşei poluări fonice metropolitane. Şi aici intervine elementul surpriză al spectacolului. Ioana Păun localizează poveştile cu surdomuţi, cu problemele sociale cu tot, într-un Bucureşti scanat auditiv. De la zero decibeli la o sută de decibeli, agresiunea sonoră a oraşului este din ce în ce mai apăsătoare. Pînă la insuportabil. Bormaşina din apartamentul vecinului se aude de 300 de ori pe an. Zgomotul străzii atinge 40 de decibeli. Unul dintre actori locuieşte lîngă Aeroportul Otopeni. De cînd nu ai mai auzit liniştea? Trăim în sunete, nu mai putem percepe tăcerea altfel decît ca pe o lipsă, o anormalitate. Surdomutul nu percepe sunetele, un om „normal” nu mai percepe tăcerea. Fiecare cu deficienţa lui. Care e normal?
Zero decibeli arată încă o latură a României autosuficiente, obişnuită să respingă vulnerabilii (s-au făcut rampe pentru cărucioare la intrarea în instituţii abia după aderarea la Uniunea Europeană). Încă nu ne-a învăţat nimeni că mila e o formă de discriminare.

Poveştile surdomuţilor sînt surprinzătoare. Unul studiază la Conservator (da, ştim, şi Beethoven a fost surd) şi trece examenele pentru că profesoara îl consideră retardat, iar altul vrea să devină dansator, dar eşuează în ghearele mafiei vînzătorilor de căţeluşi de pluş şi brăţări cu Iisus, pe care îi găsiţi în trenuri sau autogări. Uneori, scriitura este stîngace (povestea hoţului care intră în apartamentul surdomutei), dar este salvată de actor (Alexandru Potocean). Două prestaţii atrag în mod special atenţia, Paul Dunca în rolul dansatorului ratat, înduioşător în inocenţa sa, şi sound designerul Sever Bârzan, care face live o hartă sonoră a Bucureştiului (beatbox).

Zero decibeli este al doilea spectacol al Ioanei Păun despre impactul sunetului asupra personalităţii umane, după Realtympanica, realizat la Londra, în care a studiat efectele acustice pe care le are asupra londonezilor  construcţia Parcului Olimpic.

Cu berea în braţe, surdomuţii din gară s-au urcat în tren. Veselia lor era pentru noi tăcere. Pentru ei, tăcerea eram noi.

Teatrul Foarte Mic
Zero decibeli
un spectacol socio-fonic de Ioana Păun

Text: Mona Bozdog şi Ioana Păun
Scenografia: Andrada Chiriac
Live sound mix: Sever Bârzan
Mişcare: Paul Dunca
 
Distribuţia: Mihaela Rădescu, Claudia Prec, Alexandru Potoceanu, Ştefan Lupu, Sever Bârzan, Paul Dunca

Foto: Andrei Pungovschi

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.