Andrei PLEŞU | Blogurile Adevărul

19 Februarie 2016

Puşcăriile ca tabere de creaţie

De curînd, dl vice-prim-ministru Vasile Dâncu a făcut o declaraţie cel puţin pripită, din punctul meu de vedere. (Îmi cîntăresc cît pot de bine cuvintele, ca să nu sune a defăimare...) Era vorba de răsplătirea activităţii „ştiinţifice“ din puşcărie prin reducerea pedepsei. Într-o primă fază, argumentul dlui Dâncu e rezonabil: cînd un drept e exercitat abuziv, amendezi abuzul, nu dreptul. Dar despre ce drept vorbim, de fapt?

Dreptul de a scrie? Dreptul de a cerceta? Dreptul de a face mari invenţii şi descoperiri? E evident că aceste drepturi există. Dar ele trebuie judecate în funcţie de context. Degeaba dai unui puşcăriaş dreptul de a cerceta, dacă nu-i dai şi dreptul de a frecventa bibliotecile publice, laboratoarele, cercurile de specialitate. De scris, nu-l opreşte nimeni să scrie, dacă asta îl amuză. Dar dacă se apucă brusc de scris (fără antecedente şi fără acreditări credibile), doar pentru că a aflat că, astfel, îşi va scurta detenţia, motivaţia lui e inconsistentă. Nu exclud, fireşte, posibilitatea – dacă e vorba de literatură – să ne trezim faţă-n faţă cu vreun Dostoievski de Jilava sau Piatra Albă. Dar asta n-ar fi decît o rarisimă, aproape implauzibilă, excepţie. Nu e igienic ca, de dragul ei, să eliberezi înainte de termen sute şi mii de impostori, escroci, şmecheri de cartier, cu diferite grade de vinovăţie penală.

O asemenea „generozitate“ nu are echivalent, din cîte ştiu, nicăieri în lume. Detenţia implică, prin definiţie, tocmai suspendarea punitivă a anumitor drepturi: dreptul la libertate, la liberă circulaţie, la telefon mobil etc. Şi asta tocmai pentru că deţinutul a abuzat de unele dintre drepturile sale. Şi îi restrîngem, temporar, drepturile, pentru a penaliza (şi exclude) abuzul. Dl Vasile Dâncu sfîrşeşte însă, într-un al doilea pas, prin a merge cu „bunătatea” pînă la suprarealism. Ar fi frumos, spune Domnia Sa, să lărgim spectrul performanţelor posibile în regim penitenciar. De pildă, să încurajăm artele plastice. Poate că unii încarceraţi sînt pictori, sau sculptori, foarte talentaţi. Două portrete şi cinci peisaje – o lună mai puţin de detenţie. Un bust şi o statuetă – tot aşa (plus, evenual, raţii sporite de mîncare, de vreme ce sculptura implică şi un efort fizic mai susţinut). Dar s-ar putea imagina şi o soluţie „administrativă“ a acestei diversificări. Închisorile ar putea deveni „tabere”, sau „cantonamente“ de profil: închisori specializate pe pictură, pe sculptură sau pe design. Apoi, închisori pentru istorici, filosofi şi actori. Nu mai vorbesc de închisori anume destinate fotbaliştilor, halterofililor, alergătorilor de cursă lungă. S-ar crea, astfel, o „reţea“ de creativitate şi de cultură (intelectuală şi fizică) de natură să ducă naţiunea spre noi culmi de bunăstare şi progres. Cei înzestraţi cu talente ieşite din comun ar putea, în acest context, să fie chiar invitaţi, episodic, „la răcoare“, numai şi numai pentru a avea răgazul să „producă“, nederanjaţi de corvezile vieţii zilnice din libertate. Arestarea ca premiu de încurajare. Nu „preventivă“, ci stimulatoare. Un mod insolit de a realiza visul lui Noica despre „cultura de performanţă“: spaţiul concentraţionar ca pepinieră de genii. Ieftin şi bun!

Un alt argument în favoarea puşcăriaşilor fecunzi spiritualmente este evitarea unei „discriminări“ supărătoare: de vreme ce munca fizică e răsplătită, de ce n-ar fi răsplătită şi munca cu capul? A răspuns prompt şi convingător la această întrebare dl Andrei Cornea în ultimul său articol din revista 22. Munca fizică e asumarea unui surplus de uzură, care se adaugă pedepsei deja în curs de executare. În loc să stai degeaba, te mobilizezi trupeşte şi îţi dublezi, astfel, suferinţa. N-ai nevoie decît de unelte simple şi de o minimă masă musculară. Munca intelectuală nu dispune, în detenţie, de instrumentarul adecvat şi e mult mai confortabilă decît cea manuală. Aproape că putem vorbi de o discriminare inversă: unul trage, asudînd, la sapă, altul stă cu ochii în tavan, plagiază, plăteşte „experţi“ din umbră şi se alege cu aceleaşi avantaje ca truditorul din teren... Pentru „savant“ trudeşte altul. O ultimă observaţie, cu titlu de ilustrare: Dl Cătălin Voicu a fost eliberat de curînd, mai devreme decît era prevăzut, pe baza celor 6 cărţi „muncite“ de el în puşcărie. „Coordonatori“: Dan Voinea, procurorul cauzei juste a revoluţiei din 1989 şi Gheorghe Iancu, fost avocat al poporului! Mă întreb dacă vreunul dintre ei ar fi dispus să semneze în nume propriu textele „colegului” lor arestat pentru corupţie. Mă întreb, de asemenea, cum a explodat, în mintea dlui Voicu atîta amar de competenţă juridică, după cîteva studii triste de drept la Academia de Poliţie, precedate de o şcoală de ofiţeri şi de unele tatonări în „ingineria mediului”?

Mă gîndesc, de asemenea, că, prin titluri ca „Îndreptar de drept constitutional“ sau „Ordinea publică în statul de drept“ (două din cele şase lucrări „realizate“ de Cătălin Voicu în penitenciar), autorul dovedeşte o „cunoaştere“ a legilor care ar fi trebuit să-l ferească de încălcarea lor. Or, Domnia Sa le-a încălcat „cu competenţă“. Asta ar fi de natură, după umila mea părere, să-i lungească pedeapsa. Ştia ce face! A acceptat actul de corupţie în cunoştinţă de cauză. Situaţiunea e, aşadar... complexă. Pînă una alta, să lăsăm omul în pace! Probabil că a practicat încălcarea legii ca „muncă de teren“ în vederea unei lucrări de „specialitate“...

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.


1 comentariu 5729 vizualizări

Complet de acord!

Fantastic Plesu asta! Cred ca sunt, totusi, cazuri (nu in Romania) de oameni care au incalcat legea si simtul civic propriu pentru o "cauza". Scenariul serialului "Prison Break" e inspirat din niste povesti adevarate, si exista, cel putin in Romania, poveste cu "n-am stiut ce sa fac dupa ce-am iesit, asa ca am furat, ca sa intru inapoi"... cazul lui Red, din "Shawshank Redemption", care nestiind cum sa jongleze cu timpul pe care l-a pierdut in inchisoare, se sinucide, punind un insemn tragic peste schimbul asta subtil de realitati - inchisoarea a devenit libertate, libertatea a devenit inchisoare. In orice caz, Plesu are dreptate in toate privintele cu acest articol - ii lasam pe detinuti sa ne piarda timpul si banii cu escrocherii, delapidari, mite, santajuri, abuzuri de putere, in loc sa facem asa fel incit EI sa-si piarda timpul si banii - mai putin in privinta unui aspect: munca fizica in penitenciarele din Romania, pe linga faptul ca nu prea exista, nu e recompensata. Sistemul asta de remunerare a prejudiciilor aduse victimelor prin munca silnica, in Romania, nu functioneaza. Nu inteleg de ce se prelungeste gogoasa asta cu "efortul fizic". Pe vremuri vedeai detinutii turnind beton, imbracati toti la fel, ca sa nu se poate strecura printre civili, adusi cu un Aro foarte usor recognoscibil, urmariti de ofiterii inarmati. Azi, nu vezi nicio actiune comunitara impusa de sistemul juridic, niciuna, facuta de nimeni! Nimic! Cei care primesc "munca in folosul comunitatii" pentru magarii mici nu savirsesc munca, un lenitiv comparativ cu anii pe care trebuiau sa-i primeasca. E o bataie de joc!

P.S.: Chinurile prin care trebuie sa treaca cineva ca sa poata lasa un comentariu pe acest site sunt uriase. Aveti o pagina de aterizare tare ciudata acolo unde te loghezi. De ce te duce direct undeva unde-ti poti face un abonament pentru Dilema Veche? Sunt moduri mai subtile de a invita userii sa isi faca un abonament, nu ducindu-i de fiecare data spre pagina de aterizare cu titlul PAY DILEMA VECHE, mare si odios, acolo pe tab-ul de Chrome. Splash screen-uri dupa o interactiune (de exemplu, dai share la ceva, splash screen cu "Iti multumim ca ai dat share, poate vrei sa te abonezi/beneficii"). Totul e grosolan, si pagina de aterizare nu te lasa sa te intorci la ce citeai si sa mai fii si logat in cont. Te delogheaza cind dai back, ceea ce inseamna ca nu aveti un cookie protocol legat cum trebuie acolo.

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI