Nu se putea, ingenioşi, deştepţi, mîndri cum sîntem, să nu găsim şi în materie de patriotism o formulă „originală”, nemaiîntîlnită, unică probabil, pe întreg mapamondul. Ne putem lăuda cu un „patriotism” paradoxal, imprevizibil, greu de sistematizat. Avem, de curînd, un exemplu eclatant al complicatei noastre iubiri de ţară.

Parlamentul naţional a respins alocarea sumei necesare pentru achiziţionarea unei faimoase lucrări de Constantin Brâncuşi (Cuminţenia Pămîntului). E vorba de cinci milioane de lei. Nu-i avem. Ne trebuie bani pentru suplimentarea cîştigurilor salariale ale aleşilor noştri, ne trebuie bani pentru finanţarea cabinetelor lor, pline de prieteni, rude, sau „experţi” anonimi. Ne trebuie bani şi pentru Academia Oamenilor de Ştiinţă, pentru a cărei finanţare autonomă, doamna Ecaterina Andronescu a căpătat peste şase milioane de lei (singurul amendament  - din 18 - acceptat la bugetul Ministerului Educaţiei. Daca nu ştiţi ce e cu această „Academie” căutaţi pe net…). Am fi gata să cheltuim cîte ceva şi pentru o eventuală, patriotică, repatriere, a osemintelor lui Brâncuşi, sau ale lui Enescu. Oricum, nu prea avem timp să dezbatem în amănunt probleme culturale fără impact public. Sîntem presaţi de alte urgenţe: de pildă, trebuie analizată riguros dotarea canină a stînelor. Nu e aşa simplu să stabileşti de cîţi cîini are nevoie ciobanul de la şes, spre deosebire de cel de la deal şi de cel de la munte. Şi cîte şi mai cîte…

Brâncuşi are de multă vreme ghinion cu locul său de baştină. La începutul anilor `50 statul român refuza să-şi asume opera sa „decadentă”, ceea ce l-a determinat pe artist să lase totul moştenire statului francez. S-a încercat demolarea Coloanei Infinitului ca fiind o rămăşiţă a „regimului burghezo-moşieresc”. Sfatul Popular din Tîrgu-Jiu propunea utilizarea „materialelor feroase” rezultate din demolare de către Oficiul D.C.A. al oraşului. Însăşi Academia RPR a dezbătut „valoarea” creaţiei brâncuşiene, ajungînd la concluzia că ea nu merită atenţia noii orînduiri… Dar, fireşte, lucrurile s-au schimbat. Azi îl iubim pe Brâncuşi. Ne doare că oasele lui odihnesc în pămînt străin. E dimensiunea necrofilă a patriotismului nostru. Nici omul viu, nici lucrările sale nu ne-au preocupat şi nu ne preocupă. Dar oasele! Oasele sînt ale noastre, ale gliei strămoşeşti, ale poporului. Ministrul Culturii, domnul Vlad Alexandrescu, a pledat, totuşi, pentru un efort care să depăşească stilistica unui parastas. A pledat pentru achiziţia unei capodopere, parte a tezaurului naţional. Pledoaria a fost împărtăşită şi de Comisiile de Cultură ale celor două Camere. A avut obiecţii Comisia de Buget-Finanţe. Şi plenul Parlamentului.

Nu putem încălca legi, chiar dacă sînt proaste, chiar dacă nu se referă la cazuri excepţionale cum e acesta. Le putem încălca doar ca să furăm, să-i apărăm de justiţie pe activiştii noştri de partid, sau să plăsmuim temeiuri juridice echivoce în favoarea intereselor noastre personale. Dar Brâncuşi? Patrimoniul ţării? Cine are timp pentru astfel de mărunţişuri ornamentale? Modelul patriotic oferit, prin contrast, de reprezentanţii noştri e cu totul altul. Mă întreb, din pură curiozitate, cum o fi votat, în chestiunea Cuminţeniei Pămîntului, un patriot înfocat, fericit să se răstignească pe trupul batjocorit de duşmani al ţărişoarei. E vorba, evident, de domnul Ninel Peia, autor, de curînd, al unei declaraţii de amor pentru „Mama România”. Proferat urbi et orbi, zvîrlit provocator în faţa „cozilor de topot năimite”, a „şacalilor răpciugoşi”, a „locatarilor de hoituri putrezite” care nu participă la frisonul său vitejesc, textul domnului Peia e cutremurător prin kitsch-ul său gongoric, prin ignorarea – evident patriotică – a limbii materne (iubeşte cu o „patimă care (sic!) puţini o vor înţelege”) şi prin pitoreştile sale elemente de autobiografie (a crescut cu „ogorul sub tălpi”, a umblat „printre mioare”, a fost cînd Sfarmă Piatră, cînd Flămînzilă, a crescut din „ţărîna neamului” şi de unde era „un nimeni” a ajuns „doctor” şi parlamentar! Aşa se întîmplă cînd te îndrăgosteşti de – pardon – „mama mamelor noastre”, adică de patrie). Domnul Peia are la activ mai multe isprăvi de jertfă patriotică: a fost, se pare, amestecat (împreună cu fratele său) într-o operaţiune judeţeană de otrăvire a „ţărînii neamului” prin depozitarea ilegală a unor mari cantităţi de deşeuri toxice pe diferite terenuri din Bucureşti, Ilfov şi Ialomiţa. Şi-a angajat, la cabinetul său parlamentar, 16 ”colaboratori”, în bună parte studenţi, însărcinaţi să-i rezume proiectele de legi asupra cărora trebuie să se pronunţe (că doar n-o să le citească pe toate). O exemplară probă de vigilenţă a furnizat acelaşi domn Peia, cînd ne-a băgat pe toţi în sperieţi apropo de incendiul de la „Colectiv”: a fost vorba, ne spune intuiţia marelui nostru compatriot, de o tentativă de sfărîmare a unităţii naţionale, dejucată sublim de Victor Ponta prin jerfelnica sa demisie! Dl Peia este dovada vie că patriotismul adevărat rentează. Domnia Sa are în proprietate vreo 17 terenuri, vreo două-trei case şi două automobile Mercedes! Trebuie să iubeşti mult glia, ca să îmbrăţişezi, lacom, atîtea parcele din averea ei.

Nu m-aş mira, date fiind sentimentele dlui Peia, să aflu cît de curînd că domnia sa a decis să arunce ceva mărunţiş din punga proprie şi pentru înzestrarea patrimoniului naţional cu o capodoperă de Brâncuşi. Că doar  nu e  un „şacal răpciugos”, un „locatar de hoituri putrezite” ca trădătorii de neam cu care se luptă pe viaţă şi pe moarte. Mai mult pe viaţă. Şi pe beneficii.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.