Avertismentul a venit de acolo de unde nu ne aşteptam. Atentatul, urmat de masacrul efectuat de Anders Breivik în 22 iulie, a ridicat semne de întrebare care răsună în toată Europa, în timp ce Norvegia părea să fi rămas oarecum în marginea evoluţiei restului continentului.

De-centraţi geografic, norvegienii trăiesc într-o ţară care dispune de o bogăţie petrolieră a cărei gestiune le asigură un viitor cu mult mai prosper decît al vecinilor lor. Absentă de pe scena europeană după ce a refuzat de două ori aderarea la UE (dar făcînd parte din spaţiul Schengen şi din Spaţiul economic european), Norvegia nu ieşea în evidenţă, presa nu vorbea despre această ţară şi abia o remarcasem din 2009 încoace, odată cu apariţia Partidului Progresului, căci extrema dreaptă este la Oslo a doua forţă politică.

Cele 76 victime ale lui Breivik au legat brutal Norvegia de restul Europei. În Italia şi Franţa, unde anumiţi deputaţi au făcut apologia ucigaşului, Liga Nordului şi Frontul Naţional vor trebui să dovedească, cel puţin pentru un timp, că discursul lor împotriva Islamului şi a multiculturalismului nu este asociat cu violenţa oarbă, deşi se poziţionau pîna una-alta ca învingători. La fel în Olanda, unde foarte mediatizatul şef al Partidului libertăţii, Geert Wilders, fără de care guvernul nu s-ar mai menţine, se află sub presiune deoarece Breivik i-a făcut elogiul în manifestul publicat pe Internet.

De mai mulţi ani, creşterea în popularitate a partidelor populiste şi a extremei drepte erau considerate ca fiind o tendinţă europeană, însă alimentată de circumstanţe naţionale, împotriva cărora nimeni nu căuta vreun răspuns generalizat. Odată cu tragedia de la Oslo şi de pe insula Utøya, aceleaşi explicaţii sînt cerute peste tot acestor partide, iar ameninţarea cu violenţa extremei drepte este simţită şi temută peste tot în mod identic. Această ameninţare, mult timp neglijată de serviciile de informaţii, prea concentrate pe pericolul radical islamist, trebuie combătută foarte serios şi într-un cadru european comun. Mişcările radicale şi cele neo-naziste sînt destul de cunoscute pentru ca aceste măsuri să poată fi luate rapid.

Atenţie totuşi la a nu ne deda practicii amalgamului, o metodă apreciată întocmai de populişti şi de extremişti. Gestul lui Anders Breivik conţine o parte enormă de nebunie personală, comună extremiştilor şi teroriştilor din toate culturile, de toate religiile şi de toate tendinţele politice. Şi dacă Wilders, Marine Le Pen, Heinz Christian Strache în Austria sau Siv Jensen (liderul Partidului Progresului din Norvegia) atrag atît de mult alegătorii, este deoarece ştiu să atingă o anumită coardă sensibilă în rîndul lor. Iar răspunsul, la scară europeană, nu poate fi decît politic: a răspunde sentimentului de nesiguranţă al alegătorilor prin idei şi acţiuni asupra imigraţiei şi coexistenţei culturale, asupra mondializării, crizei şi şomajului, ca şi asupra echilibrului între puterile economice şi politice.

După această provocare, răspunsul poate veni şi din Norvegia. Aşa cum a afirmat primul ministru Jens Stoltenberg, "răspunsul la violenţă este şi mai multă democraţie".

29 iulie 2011

Eric Maurice (născut în 1972) este jurnalist francez, redactor şef al presseurop.eu. După ce a făcut studii de istorie şi jurnalism, a început să lucreze, din anul 2000, la Courrier international, unde a fost responsabil pentru Franţa, a transmis actualitatea nord-americană şi a condus serviciul Europa de Vest.