Umblu 8Km pe zi, 365 de zile pe an, cu bicicleta. Cred că sunt 9 ani de cînd călăresc singura bicicletă pe care nu are nimeni curajul să mi-o fure. Am răscumpărat-o de vreo patru ori, prin reparaţiile relativ frecvente. O mare contribuţie la "fundamentarea" cheltuielilor de întreţinere o are masa mea de repaos, mare consumatoare de frîne, spiţe, jenţi şi cauciucuri. Cînd aveam un hub ceva mai accesibil, umblam cu mănunchiul de spiţe după mine. Le schimbam pe măsură ce se rupeau. De fiecare dată cînd umplu maiestuos cele două coşuri, şi alte două atîrnînd de-o parte şi de alta a roţii din spate, nu mă deosebesc de un homeless în migraţia anuală. Într-un timp, îi anexasem şi o remorcă, în care duceam şi copilul şi bagajul. Dar, la cei 50 de anişori ai mei, m-au cam lăsat puterile la trecerea peste numeroasele poduri din Hiroşima. În loc să car mult şi rar, prefer puţin şi des. Iar cînd norma e prea mare, iniţiez o "sesiune suveică". Copilul a învăţat între timp să umble pe bicicleta lui.

Chiar azi am dat bicicleta la reparat, după doi ani de cînd i-am schimbat roata din spate "pe comandă". O roată cu spiţe aproape ca cele de motoretă, împletite niţel... altfel, şi pe care am plătit preţul unei biciclete noi. Reparaţia a mers repede. Doar două spiţe rupte, plus un cauciuc zîmbitor pe alocuri. Din păcate, meşterul n-a avut anvelopă de 1 1/2" şi mi-a pus una ordinară de 1 3/8". Mă obişnuisem cu confortabila anvelopă lată cît 1/10 din diametrul dolofanului meu popou.

Vă las. Mă duc să-mi repar cealaltă bicicletă. Sport. Decapotabilă. De backup. Aceea are şi schimbător de viteze. Deşi "de fiţe", am avut grijă să o transform încet, încet, într-una utilitară. Are şi coş. Anvelopele de 1" i le-am schimbat cu unele de 1 1/4". Şi i-am mai montat şi un stativ de umbrelă.