Bogdan MUNTEANU | Avanpremieră editorială

09 Martie 2016

Feri baci

Mai zi, Feri baci, mai zi!

Să murim de rîs, nu alta. Pe două ţigări şi-o bere boşorogul ne povestea istorioarele lui amoroase, iar noi, golăneii, behă- iam şi chiţăiam în jurul lui în serile de vară. Şi tare ne era ciudă că moşul avusese atîtea femei, iar noi nu. Chiar dacă la-nceput nu l-am crezut, parcă prea i se-ntîmplaseră lui toate, şi l-am făcut mincinos şi lăudăros şi porc bătrîn şi nu mai ştiu cum, că e tare mult de-atunci, chiar dacă n-aveam de gînd să ajungem ca el, janghinoşi şi fără o leţcaie în buzunar, poveştile cu femei ne luau minţile.Tot la Feri baci ne întorceam, că altul mai de seamă la ştiinţa asta nu era. Taţii noştri, vai de curul lor! Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii și Italii, ori se îmbătau şi ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă. Taţii noştri nu existau.

Să murim de rîs, nu alta. În serile tîrzii de vară, cînd fierbinţeala se potolea, Feri baci se aşeza pe o băncuţă, în parcul din cartier, iar noi îl împresuram imediat, de nici sufletul n-apuca să şi-l tragă. Nu scotea un cuvînt ramolitul, nici bineţe nu ne dădea pînă nu-i aduceam doza de bere şi două ţigări. Din vreme-n vreme se chircea şi se văita, ioioioi, ioioioi, iştenem, pesemne trăgea vreo boală de el, era piele şi os, habar n-aveam ce are și nici nu ne păsa. Moşul avea de spus o poveste, noi îl plăteam. Feri baci îşi vindea tinereţea pe bere şi ţigări. Noi, golanii, i-o cumpăram.

Să murim de rîs, nu alta. Zi, Feri baci, nu mai trage de timp! Nu ne băga în seamă moşul, avea ritualul lui. Își punea cutia de bere între picioare, îşi înfigea unghiile murdare sub inelul ei şi se căznea s-o desfacă, mîna-i tremura, nu prea mai avea putere. Într-un final, reuşea. Apoi îşi aprindea tacticos ţigara, îşi freca mustaţa cu dosul palmei, gîtul şi-l rezema de spătarul băncii şi parcă din cer îi veneau poveştile, că-i auzeam pe dată vocea hîrîită, tărăgănată.

Mucoşilor, io cînd aveam 14-15 ani, ca voi, am cunoscut pe femeie. Ascultaţi aici! Profesoara mea de matematică m-o chemat pe mine la ea acasă să ajut pe ea să care nişte cutii. Eram puternic şi tînăr, nu ca acuma, urît şi bătrîn. Ungur adevărat! Şi profesoara era tînără şi frumoasă, şi era şi văduvă, că o murit bărbatu’, l-o tăiat trenu’ în doi. Da’ ce să-i fac io dacă o fo’ prost? Proştii cu proştii şi deştepţii cu deştepţii. Așa. Şi cum am intrat io acolo, la ea în casă, avea numai capota pe ea, şi cînd să pun mîna pe o cutie, o dat capota jos şi-o rămas gol-goluţ, uite-aşa, la doi metri în faţa mea. M-am uitat puţin, plăcut la mine ţîţele ei, mari erau, ca lubeniţa, şi cînd m-am uitat mai jos, am băgat capu’ în pămînt, ioi, ioi, iştenem, ce fac acuma, am gîndit. Doamna, se vede, am zis şi-am arătat la ea cu degetul către pina, că-mi era ruşine să zic ce se vede. Aproape că am atins, ioioioi, tare ca niciodată s-o trezit la poftă. Că eram puternic şi tînăr, nu ca acuma, urît şi bătrîn. Ungur adevărat! No, şi nu eram sigur, oare vrea ceva, oare nu vrea ceva, și-am ţepenit acolo, ca prostu’, cu capu’ în pămînt stăteam şi ea nu zicea nimic, numai auzeam cum rîde la mine, şi-am întrebat pe doamna, aşa, ca să nu tac, dacă mai car cutii sau ce să fac. Şi doamna a zis să dezbrac şi-am dat jos ţoalele de pe mine pînă am rămas în curul gol. Şi iar am întrebat pe doamna dacă mai car cutii sau ce să fac. Şi doamna a rîs și s-a dus pe canapeu şi s-a-ntins, şi-atunci…

Moşul s-a oprit din povestit şi s-a chircit dintr-odată. Ioioioi, iştenem, a zis. Apoi s-a prăvălit pe alee. Trupul slab a trosnit ca un lemn uscat. Noi ne hlizeam și ne bucuram că ne dăduse o pauză, comentam care mai de care mai cu avînt, ba că şi-a dat aia jos capota, capota, aşa a zis, ha ha, ba că s-a dezbrăcat şi a întrebat dacă să mai care cutii, ha ha, ce prostălău. Imitam româna pocită a lui Feri baci şi ne băteam cu mîinile pe burtă, şi uite, bă, că s-a îmbătat boşorogu’ de la o bere, de n-a putut să se ţină pe bancă.

Să murim de rîs, nu alta. Ne-am oprit doar cînd cel mai șmecher dintre noi ne-a ordonat cu sînge-rece: gura, bă, să ne cărăm, a murit Feri baci. Ne-am împrăştiat care încotro. Eu am dat o raită printre blocuri, mă tot întrebam cum arată Feri baci mort de-a binelea, dacă o fi părînd și el mai liniștit, ca toţi morţii pe care-i văzusem pînă atunci. Mi-am pipăit briceagul și mi-am pus în minte să-l crestez pe moș, drept pedeapsă că nu-şi terminase povestea și nu numai de aia. M-am întors în parc. Nici urmă de el acolo, pe alee, unde-l abandonasem. L-am căutat printre copaci şi l-am strigat de mai multe ori, gyere ide, vino-ncoa’, n-a murit, n-a murit, îmi ziceam, găsește-l și vorbește cu el pînă nu-i prea tîrziu, întreabă-l ce-i place, ce-l supără, de ce nu se duce la doctor, cum de-a ajuns să bîntuie pe străzi, întreabă-l orice!

Nu ştiu cît a trecut, nu foarte mult, în orice caz, pînă m-am reîntors la bancă. Eram agitat, unde naiba dispăruse moșul? M-am aşezat, am început să fluier un cîntec și chestia asta m-a mai liniștit. Apoi am continuat în gînd povestea cu profesoara după bunul meu plac, de unde-o lăsase el cînd murise. Dacă murise. Az a szép, az a szép, cîntam, îmi închipuiam vrute şi nevrute şi-am pus-o pe femeia aia în cele mai ciudate situaţii, că merita, stricata. N-am apucat să-i fac prea multe văduvei, că am simţit cum o mînă osoasă îmi răsuceşte urechea. Húzzál haza anyádhoz, marș acasă la mă-ta, hîrîia taică-meu din întuneric şi mă urechea în continuare. Şi vocea, şi mîna îi erau fără pic de vlagă, aproape că nici nu le simţeam. Să mor, nu alta! De spaimă, de rîs, de rușine. Și de curiozitate.

din volumul de proză scurtă în curs de apariţie Ai uitat să rîzi, Editura Nemira, 2016.

Foto: Ana Toma


0 comentarii 3110 vizualizări

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cum gîndesc politicienii, „Village, visages“, Festivalul Musica Barcensis

● Pînă pe 4 iulie, la Sala Acvariu a Muzeului Țăranului Român are loc expoziția de fotografie „Village, visages“ a Feliciei Simion. Veți găsi acolo atît macrocosmosul rural, alcătuit din 15 portrete ale sătenilor, cît și microcosmosul ilustrat printr o serie de instantanee decupate din dezordinea aparentă a gospodăriei țărănești. (Cristina Ștefan)

● Radu Paraschivescu ne mai livrează o mostră de haz-de-necazul românesc contemporan. De această dată e vorba de Cum gîndesc politicienii, volum ce poartă titlul – doar în aparenţă paradoxal – Cum? Gîndesc politicienii? De citit neapărat, precum un ghid al utilizatorului, înainte de a folosi ştampila, buletinul şi urna de votare. Cartea a apărut la Editura Humanitas. (Matei Martin)

citiţi

Aurea mediocritas, la Chişinău

Cu cîteva luni înainte de vizita propriu-zisă, stăteam toți trei la mine în birou, uitîndu-ne absolut fascinați cum Google Maps deschidea geografia fotografică a locului. Mai din­tr-un unghi, mai din street view, mai luînd-o la pas digital, centrul Chișinăului ni se deschidea ca o prăjiturică cu răvaș digitală.

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI