În cel mai recent articol al său, Cătălin Ştefănescu glosează apropo de o inscripţie outdoor din „inima” Clujului, care face reclamă la turism în Turcia: „Baiazide, venim să te cucerim!“. Ceea ce, pentru unii dintre noi, poate părea o replică voioasă, în tradiţia parodiilor şcolăreşti ale Scrisorii a III-a, lui Cătălin Ştefănescu îi prilejuieşte notaţii sarcastice: «[...] Cu conştiinţa proaspătă a faptului că i-am făcut surcele pe otomanii care speriau Europa, mergem la Stambul şi prin staţiunile turceşti, defilînd ca-n colonii, aşa cum ne place nouă de secole. Adică stăpîni pe situaţie. Turcia devine, în mintea melteanului creativ, un soi de „la ţară“, unde se retrage la odihnă românul etern învingător.»

Iată un observator poate prea sensibil, mi-am zis. Nu bănuiam că o atare exclamaţie comercială poate isca o aşa interpretare pesimistă. Iniţial m-am gîndit să îl înseninez pe favoritul meu de la TVR, lăsîndu-i un comentariu de subsol, ca de la bucureştean la clujean, despre o altă inscripţie publicitară, din “inima inimii” Bucureştiului, de asemenea relevantă pentru legenda, diluată în bancuri, a conflictului româno-turc. Voiam să-i povestesc teleastului meu favorit despre băncuţele galbene care au umplut ani de-a rîndul Curtea Domnească şi pe care scria mare, cu verde ţipător, SULTAN. Pe spetează, pe şezut, în faţa şi în spatele zecilor de bănci, pe tot cuprinsul acestui sit medieval cu semnificaţie de leagăn al statalităţii româneşti, se vedea repetat pînă la refuz acest apelativ turcic, pesemne al unui sponsor edilitar. Viu colorate şi strălucitoare, băncile acelea, mai tot timpul goale, făceau un contrast neaşteptat cu ruinele voievodale. Iar logo-ul de-o şchioapă SULTAN, întins ca un stindard pe un cîmp de bătălie, îţi dădea strania impresie că, peste veacuri, Aliotmanul a învins...

În acest sens, intenţionam să îi răspund lui Cătălin Ştefănescu, împrumutînd maniera replicilor sale din cel mai apreciat TV-show cultural, că trăznaia publicitarilor clujeni poate fi văzută ca o revanşă, în cheie ludică...  Dar mi s-a părut zadarnic să răzgîndesc pe cineva care, pornind de la o simplă strigătură de bîlci, continuă să vitupereze în cascadă: «[...] Ce-o fi dacă om vedea mari anunţuri publicitare care ne trimit spre Anglia, Franţa, Austria, Spania, Japonia, Australia, Germania, Italia, împachetaţi în umorul neaoş al hîtrelor noastre terase de cartier? „Bre, Nea Şexpire, venim ca o furtună! Ţineţi cocoşul galic în curte, cîtă vreme sîntem pe uliţa voastră! Nea Moţarte, venim să-ţi arătăm cum vine treaba cu vioara! Voi cu Armada, noi cu armata făcută la diribau! Samurailor, nici Vîntul Divin nu vă mai scapă! Cangurilor, puneţi fermoar la marsupiu, că sosim! Nea Adolfe, ’ţi-ar mustăcioara aia a lu’ matale! Traiane, ai luat tu de la ai noştri, luăm şi noi de la ai tăi!»?!

Poate sînt un meltean lipsit de fineţe, dar pe mine unul m-a amuzat mai mult gluma de cîteva cuvinte a telalilor clujeni decît stufoasele notaţii ale celebrului jurnalist cultural. Umorul lui Ştefănescu mi s-a părut răuvoitor, încărcat de inexplicabile procese de intenţie şi de o vehemenţă demnă de meciuri mai grele.

În acelaşi articol, Cătălin Ştefănescu îşi extinde criticile la o mai largă categorie de reclame: „În descendenţa celebrelor reclame cu Dorel, la care românul rîde şi zice că sînt exact ca-n viaţă, se aştern cuminţi alte şi alte creaţii nemuritoare. Toate au ca soclu neam-prostia pe care se edifică, cică, statuia unui construct ironic atît de deştept, încît împuşcă toţi iepurii dintr-un foc. Adică o strategie de comunicare ce denunţă subtil mîrlănia, dar vinde şi produsul. O împîrţoşare educativ-patriotică, un proces moral-cetăţenesc şi o critică ’telectuală cu buzele ţuguiate sînt la fel de ridicole ca şi pretenţiile ironic ştiutoare ale creaţiilor publicitare mai sus pomenite.”

Printre altele, Cătălin Ştefănescu ia în colimator şi campania pentru Muscatel, care, din cîte ştiu, a fost interzisă de CNA pentru instigare la comportamente imorale. E oare important ca, după cea dintîi sancţiune, de la forul oficial al vigilenţei publice, să vină şi sancţiunea lui Cătălin Ştefănescu, el însuşi o instituţie culturală de prestigiu (şi o spun fără ironie), ca să fim siguri că astfel de producţii transgresive nu vor mai intra vreodată pe post?! Altminteri, de ce scrie Cătălin Ştefănescu astfel de pamflete? Oare de ce acest artilerist greu trage cu tunul după muşte?

Să tot fie vreo zece ani de cînd n-am mai citit articole mustrătoare la adresa publicităţii precum cel de acum. În anii ’90, o mulţime de Catoni se erijau voluntar în biciuitori ai năravurilor tîrgoveţeşti care nu cadrau (în accepţia lor) cu bunul-simţ, urbanitatea, normele etice şi estetice oficiale. Tonul dăscălelilor nu era tunător şi ameninţător, ca de Savonarola, ci mai degrabă ironic-acrit. Nişte simfonete în minor. Atitudinea era dispreţuitoare, nu rareori cu accente apocaliptice: văleu, ce-o să se aleagă de biata noastră cultură etc... Mie personal îmi aminteau de acea serie de emisiuni ale TVR-ului optzecist, numită „Incursiune în penibil”, în care se veştejeau public ba kitsch-ul tarabelor de gablonţuri, ba anomalia folclorului suburban gen Azur şi Albatros.

Cu timpul, locul acestui gen jurnalistic a fost luat de măruntele ricanări online, de pe forumuri şi bloguri, destinate să participe la marele zumzet al păienjenişului worldwide, în care oricine comentează orice. Mi s-a părut firească această predare de roluri. În fond, astfel de vituperări elitare şi-au tocit pînă la disparţie funcţiile prescriptive sau educative: nimeni nu se mai aşteaptă azi ca luările de poziţie ale vreunui intelectual cu veleităţi de vate naţional să îndrepte „situaţiunea”; să „facă ordine” în cultură. În schimb, acestor bombăneli li s-a conturat funcţia de socializare, de agregare sectară, a acelor "unhappy few", pretinşi superiori, care aprobă dezaprobarea, care se regăsesc în punctele de vedere minoritare şi, tocmai de aceea, glorioase. Web-ul e locul unde se iţesc şi se formează mereu noi comunităţi şi cluburi polemice, în numele oricăror nemulţumiri. E locul unde idiosincraziile critice de pretutindeni se pot întîlni şi flirta în voie.

Poate că acest rol agregator îl are şi articolul Bre... Nea Şexpire: de a recruta un fan-club Cătălin Ştefănescu, al celor care dispreţuiesc reclamele plebee, menite să rîcîie “meltenismul” unui anumit public.

Îl admir pe Cătălin Ştefănescu atunci cînd iscodeşte, ca de la egal la egal, profesionişti ai comunicării comerciale precum Aneta Bogdan şi Wally Olins. Dar nu voi intra în vreun club al său, de căutători ai nodurilor în papura publicităţii. Dimpotrivă, îi doresc ca emisiunile sale să atragă de acum încolo destulă publicitate, mai mult sau mai puţin “meltenească”, cît să poată finanţa prestaţia live a cvartetului Virgil Popescu, ca în anii de glorie ai emisiunii.

Florin Dumitrescu textier.ro