Două roţi, un lanţ încăpăţînat, ale cărui toane intrau mereu în conflict cu entuziasmul meu şi un verde de Bicicletă inconfundabil. Pe scurt: o copilărie urcată cu totul în şa. Prin vînt, praf şi vorbe dispersate de-a lungul unui drum fără sfîrşit, pedalatul funcţiona atunci drept metronom, iar coloana sonoră a plimbărilor se regăsea într-un zumzet difuz, amestecat cu cîte-un scîrţîit al oboselii. Dar cum cazurile de supra-extenuare sînt atît de frecvente, mecanismul verde a început şi el să cedeze, culminînd cu ireparabilul. Ani întregi am aşteptat să mi se înapoieze într-o formă sau alta acel verde de Bicicletă, motiv pentru care am rămas cu declanşatorul amintirilor blocat, în încercarea de a prelungi cît mai mult timpul de expunere al dorinţei mele.

Acum vreo 4 ani, am reuşit să mi-o dăruiesc pe Ea. Nu poartă vreun nume celebru, probabil nu este nici şic, cu atît mai puţin in fashion. Nu este nici măcar verde. În schimb, îmi oferă zeci de minute în care mă desprind de orice fel de certitudine şi ascult în surdină un pian acompaniat de gînduri aerisite. Pentru asta nu pot decît să o ador! Aşa-zisă mountain-bike, adaptată mai degrabă asfaltului lipsă din multe zone mai retrase ale Bucureştiului, cealaltă R (aşa cum îi mai spun) este răbdătoare cu pulsul meu accelerat şi predispusă către reinterpretări ale detaliilor de obicei nebăgate în seamă. Deşi avem trasee cunoscute, de fiecare dată biciclitim împreună, într-un contrast perfect, către o nouă poveste.

De curînd i-am mărturisit că în Bois de Bologne m-am plimbat sfioasă pe o bicicletă de la Velib, aşteptînd parcă din moment în moment apariţia elegantă a doamnei Swann. De atunci, îşi doreşte să întîlnească o prietenă cunoscută sub pseudonimul Van Gogh Paris.

Ruxandra Mateiu este o fostă publicitară, scrie pe bookblog.ro şi aşteaptă începutul unui master în studii culturale.