Era o zi de iarnă tîrzie. Melisa, o fată de cincisprezece ani, era în pat şi se gîndea de cîte aventuri şi bogăţii avuseseră parte Tom Sawyer, Robin Hood... Melisa provenea dintr-o familie săracă şi nu avusese posibilitatea să meargă la şcoală, iar ceilalţi copii din sat rîdeau adesea de ea. Melisa locuia într-un sătuc din Nottingham, Anglia. Acel sătuc se găsea sub stăpînirea lui Charles Pringanty, un baron bogat şi barbar care le curma viaţa celor care îndrăzneau să i se opună. Melisa şi familia ei au încercat cîndva să se opună legilor lui, iar cînd au făcut-o, parcă un înger păzitor s-a coborît din cer şi gîndurile baronului englez s-au schimbat brusc. Cînd călăul a venit să îşi facă datoria, baronul a ordonat ca, în locul familiei ei, să fie ucisă o găină.

În acel sătuc, Melisa nu avea încredere decît în familia ei şi în cerşetoarea pe care o primiseră să locuiască la ei, o bătrînică ce îi spunea mereu legende frumoase, înainte de culcare. Cînd Melisa avea nevoie de un sfat sau de alinare, ea se ducea mereu la bătrînică.

În acea seară, bătrînica tocmai îi spusese nişte istorisiri grozave despre bravii Tom Sawyer şi Robin Hood... dar şi legenda unui fecior al zeiţei Gheiris, împărăteasa zăpezii şi a gheţii. Numele lui era Tristan şi, la vîrsta de nouăsprezece ani, un blestem îngrozitor s-a abătut asupra lui: s-a transformat într-un lup de gheaţă care nu mai avea voie să pună piciorul pe zăpadă niciodată. Aşa că a rămas izolat pe un munte veacuri la rînd... Singura lui şansă de a scăpa de cumplitul blestem era ca cineva să îi aducă spada de foc şi luceafărul de gheaţă. Bătrîna primise o hartă şi o poezie, scrise pe un pergament ce fusese transmis din generaţie în generaţie pînă la ea. Ea i le dăruise Melisei în speranţa că ea, cu imaginaţia ei bogată şi curajul ei fără limite, îl va putea ajuta pe bietul Tristan.

Melisa a fost de acord să încerce, şi a doua zi a pornit la drum, dis-de-dimineaţă. Înainte de a pleca, bătrînica i-a mai dat şi o ramură de măslin. Aceasta se putea transforma la nevoie într-o lance puternică.

Melisa s-a dus la prietena sa cea mai bună, Merida, şi i-a spus:

Merida, mă duc în căutarea unui fecior de împărat. Drum lung este pînă acolo iar pe jos nu pot ajunge. Poţi, rogu-te, să îmi împrumuţi armăsarul tău?

Melisa, îmi eşti aproape de inimă şi te iubesc ca pe propria mea soră, dar nu îţi pot da decît un măgar, căci armăsarii ne-au fost luaţi de baronul Pringanty. Dacă îl doreşti, eu acum ţi-l voi aduce.

Da, l-aş vrea şi mă grăbesc, căci un suflet trebuie să salvez.

Poftim, Melisa, şi drum bun!

Mulţumesc, Merida! La revedere!

Şi Melisa porni la drum. Se făcu noapte, iar fecioara şi măgarul poposiră într-o pădure ce se numea „pădurea minunilor”. Au poposit lîngă un izvor. Susurul cristalin al apei spărgea tăcerea nopţii.

Nu după mult timp, zgomote venind ca dinspre o petrecere au început să se audă din partea de vest a pădurii. Melisa şi măgarul ei au pornit spre locul de unde se auzea muzica. Nu au mers mult şi au dat peste un grup de raţe, unul de manguste şi unul de şopîrle care făceau diverse concursuri: de înot, de săpat şi de căţărat. Fiecare grup însă nu putea să treacă de o anumită probă: mangustele nu prea puteau înota, raţele nu se puteau căţăra, iar şopîrlele nu puteau să sape tuneluri. Scorul era deci mereu acelaşi, 2:2:2, aşa că se certau de zor pe marele premiu: o plăcintă cu afine şi zmeură. Cînd i-a zărit, Melisa i-a întrebat:

De ce vă certaţi, dragii mei?

Păi, ne certăm pe o plăcintă, a spus una dintre raţe.

Dar, ce ar fi dacă am împărţi plăcinta ca să vă puteţi înfrupta cu toţii din ea? a întrebat Melisa.

Este o idee foarte bună! Cineva să facă asta, a spus o şopîrlă.

Astfel i-a multumit pe toţi.

Dimineaţa, raţele, mangustele şi şopîrlele i-au pregătit Melisei un mic-dejun regal: lapte, ouă, peşte... După o masă copioasă, a pornit din nou la drum. A decis totuşi să îl lase în pădure pe măgar, împreună cu celelalte animale, pentru că o încetinea la drum.

Harta Melisei arăta că trebuia să treacă pe lîngă un nuc bătrîn şi apoi să se ducă unde se întîlnesc Soarele şi Luna. Acolo ea trebuia să sape în pămînt ca să găsească sabia de foc. A mers ea ce a mers şi, după nu foarte mult timp, Melisa a fost oprită de Scorpia Scimoris:

Pleacă tu de-aici, de pe tărîmul meu!

Nu voi pleca şi am de gînd să mă lupt cu tine pentru acest meleag! i-a răspuns Melisa cu îndîrjire.

Melisa a scos din desagă rămurica de măslin şi aceasta s-a preschimbat într-o lance puternică. Apoi, bătălia a început. Isteţimea Melisei a ajutat-o foarte mult: ea a observat că Scorpia Scimoris avea inima de piatră, dar trupul îi era acoperit cu piele. Aşa că, s-a gîndit ea, dacă ar fi reuşit să-i străpungă pielea, atunci poate că scorpia ar pieri... Însă scorpia putea zbura şi putea, la fel de bine, să scuipe foc. Un alt dezavantaj al Melisei era dat de faptul că, dacă Scorpiei îi tăia o parte a corpului, alte trei îi creşteau în loc. Strategie şi putere – s-a gîndit Melisa, acestea sînt armele cu care o voi învinge.

Apoi Melisa a lovit-o încă o dată cu toată puterea ei, Scimoris a alunecat pe o ramură de copac şi a căzut. Melisa a sărit pe ea cu gîndul să-i străpungă inima, însă Scimoris i-a zis cu glas tînguit:

Te rog, oh, te rog, nu mă omorî, căci îţi voi da pămîntul meu şi poate te-oi ajuta şi eu cîndva!

Melisa a lăsat-o să se ridice, iar scorpia a invitat-o să ia masa şi să petreacă noaptea la ea în palat. În ziua următoare, scorpia i-a dăruit Melisei o armură şi nişte merinde iar apoi i-a dat unul dintre cei mai frumoşi şi mai puternici cai înaripaţi ai săi. Melisa i-a mulţumit scorpiei şi a plecat. Ea trebuia să ajungă rapid la răscrucea Soarelui şi a Lunii. Pe drum s-a întîlnit cu Crăiasa Verii...

Ce faci tu aici? a întrebat-o Crăiasa Verii pe Melisa.

Vreau să îl ajut pe Tristan, fiul zeiţei Gheiris să scape de blestemul abătut asupra lui. Dar tu, ce faci singură aici, în toiul iernii?

Eu m-am rătăcit... eu sînt Crăiasa Verii.

Îmi pare rău pentru că te-ai pierdut. Îţi este frig?

Da, îmi este... Brrr...

Ai vrea să porţi hainele mele de sub armură? Poate te mai încălzeşti.

Da! Dacă nu ai fi apărut tu, aş fi îngheţat de frig. Îţi mulţumesc mult, înger păzitor, şi poate îţi voi fi şi eu de ajutor cîndva...

Cu plăcere. Îmi poţi spune cît mai este pînă la răscrucea Lunii şi a Soarelui?

Mai este doar o zi de mers de aici. Îţi urez noroc şi drum bun!

Mulţumesc! La revedere!

Iar Crăiasa Verii s-a preschimbat într-un porumbel alb ca spuma laptelui şi a zburat spre cerul azuriu.

Melisa şi-a continuat drumul pînă la răscrucea Soarelui şi a Lunii. Însă cînd fata a ajuns, era deja noapte, aşa că a adormit acolo.

Dimineaţa următoare, Melisa s-a apucat să sape în căutarea spadei de foc. Dar ce să vezi? În loc sa găsească spada, a găsit un săculeţ cu 1000 de galbeni. Cu atîta bogăţie, se gîndea ea, putea cumpăra tot Nottingham-ul. Ea a mai observat că lumina Soarelui şi cea a Lunii se intersectau într-un loc tainic. S-a apucat de săpat în locul acela şi, după o muncă istovitoare de cîteva ore, a descoperit acolo spada care era învelită într-o pătură ţesută cu fir de aur.

Apoi, Melisa s-a uitat pe hartă şi a observat că nu a trecut pe lîngă nici un nuc. Probabil era un indiciu capcană. Un poem se auzea din neant şi fata şi-a dat seama că era chiar poezia scrisă pe pergamentul primit:

Luceafăr, oh Luceafăr dulce,

Seară de seară vii să mă vezi,

Din palatul tău regesc, de stele,

Te cobori, te veseleşti,

Iar apoi mă părăseşti.

Şi-a dat astfel seama că era în locul potrivit. Harta arăta că Luceafărul nu era departe de locul acela. Într-un tîrziu, a ajuns acolo unde Luceafărul de gheaţă cobora de obicei pe pămînt. O oră mai tîrziu, o lumină puternică a lovit Pămîntul şi o stea strălucitoare a picat pe sol, chiar lîngă ea. Era Luceafărul de gheaţă. Melisa s-a grăbit să îl ia, dar era prea greu. Aşa că a scos lancea şi l-a lovit, iar acesta s-a transformat în pietricele mici, foarte mici. Melisa le-a luat şi le-a pus în aceeaşi pătură cu spada de foc.

Din nou, harta îi spunea că, dacă vrea să meargă la Tristan, acesta se află pe muntele Niblos. Cînd a ajuns la poalele muntelui, gardienii de zăpadă au oprit-o. Însă aceştia s-au lăsat înduplecaţi de stăruinţa Melisei de a-l ajuta pe fiul de împărat din legendă şi au lăsat-o să treacă. A mers în continuare neobosită pînă a ajuns în vîrful muntelui. Melisa l-a căutat pe Tristan şi l-a găsit – un lup bătrîn, însingurat şi trist.  S-a aplecat în faţa lui şi i-a spus prin cîte a trecut ca să ajungă acolo. Nevenindu-i să creadă că cineva făcuse toate astea pentru el, a întrebat-o:

Melisa, deci tu ai reuşit să faci rost de toate aceste bogăţii, pentru mine?

Da, poftim spada de foc!

Şi ce să vezi? Cînd a scos sabia din pătura în care era ascunsă, a observat că aceasta era chiar o spadă de gheaţă. Tristan a luat-o şi, după ce a atins-o, s-a transformat pe loc în tînărul chipeş care fusese cîndva. A cerut-o apoi în căsătorie pe cea care a reuşit, prin curajul şi înţelepciunea ei, să rupă vraja care îl înlănţuise atîta amar de vreme.

Au făcut o nuntă ca în poveşti, ce a ţinut trei zile şi trei nopţi, iar familia Melisei, bătrînica şi prietena sa cea mai bună, au trăit regeşte pînă la adînci bătrîneţi. Scorpia şi-a recăpătat şi ea pămîntul pe care îl pierduse în lupta cu Melisa, iar muntele pe care a stat izolat Tristan în aşteptarea eliberatoarei sale, a devenit un munte sfînt în Anglia. 

Alexandra RACOVIŢEANU, clasa a V-a, Şcoala Nr. 12, Herăstrău, Bucureşti