● Oraşul borcanelor de Arnaldur Indridason

 

Vacanţă. În sfîrşit. Cum se termină şcoa­la, nimeni nu mai are chef de romane grele, de obositoarea bibliografie şcolară o­bli­ga­torie.Un exemplu tare bun de carte uşoară ar fi Oraşul borcanelor, de Arnaldur In­dri­da­son, o carte poliţistă „de buzunar“ pe ca­re o s-o lăsaţi greu de-o parte. Acum, o pre­zentare mai pe scurt:

Islanda… O insuliţă mică acolo, undeva de­parte, într-un ocean amărît din nord stă şi îngheaţă liniştită fără să-i pese de restul lu­mii. O ţară tare la locul ei, nu? Puţini lo­cui­tori, mai că ai crede că se cunosc cu toţii în­tre ei! Dar ceva a deranjat calmul care dom­nea peste Reykjavík… CRIMĂ! Într-o co­munitate restrînsă ca a lor, vestea se duce ca gîndul. Nici n-apucă ucigaşul să-şi facă trea­ba cum se cade, că dimineaţa îşi şi vede o­pera pe prima pagină a cotidianului.

Dar unele crime ajung să fie mai celebre de­cît altele. Un exemplu bun ar fi cel de pe pri­ma pagină a unui ziar din Reykjavík de prin 2000 şi ceva:

Un bărbat de aproximativ 70 de ani este gă­sit mort în propria casă. Cauza morţii se cre­de a fi o rană la cap, cauzată de o scru­mie­ră. Lîngă corp s-a găsit un bilet enigmatic, ca­re nu a fost încă descifrat. Numele victimei este Holberg. Deocamdată poliţia nu are nici un suspect.

Poliţia nu a reuşit să facă mare lucru (ca în toate cărţile poliţiste, nu?), aşa că acest mis­terios caz a fost predat Sherlock Hol­mes‑ului local, unui detectiv călit, pe nume Er­lendur. Demn de milă, bietul bătrîn! Un se­nior printre detectivii islandezi, divorţat şi cu doi copii dependenţi de droguri, care nu-i vorbeau aproape niciodată, aşa că nu îi mer­gea tare bine. Avea o răbdare ieşită din co­mun şi un simţ al umorului cam crud, dar se înţelegea destul de bine cu toată lumea. Bă­trînul avea cîţiva colegi care-l ajutau din cînd în cînd, iar dintre ei merită amintiţi Sigur­dur Óli (opusul polar al lui Erlendur, un om organizat, ordonat, care face totul ca la carte) şi Elínborg (o detectivă charis­ma­tică, descurcăreaţă şi zîmbitoare).

Erlendur se pune să vorbească cu vecinii bă­trînelului, care nu-l pot ajuta cu prea multe chestii. Un pensionar simpatic, fără griji, puţin cam retras, dar nimic ieşit din co­mun. Neaflînd nimic, aparent dezlînata e­chipă a detectivului începe să caute în a­par­tamentul victimei.

La prima vedere, totul era normal: o bi­blio­tecă mică, cîteva fotolii, o măsuţă pentru ca­fea (răsturnată), un televizor vechi… ni­mic important. Dar după o inspecţie mai a­mă­nunţită, Erlendur şi-a dat seama că Hol­berg nu era pensionarul obişnuit care stă­tea la parterul blocului. Departe de a pă­rea a fi un cetăţean model, el era obsedat de lu­cruri necurate. Rău necurate, nu ca Azo­rel după o baie în nămol.

După cîtva timp folosit în slujba des­ci­frării cazului, echipa lui Erlendur descoperă că Holberg a fost (în tinereţe) un adevărat Ca­sanova, care ademenea dame ne­bă­nui­toare şi-şi făcea de cap cu ele cît poftea. Reu­şind să facă rost de cîteva nume ale u­nor victime (seduse şi abandonate pe a­tunci…), în speranţa de a găsi ceva relevant pen­tru caz, cei doi asistenţi sînt trimişi în ex­plorare. Aici am întîlnit un citat care chiar m-a făcut să rîd:

Sigur­dur Óli se întreba cum să formuleze în­trebarea. Avea o listă cu numele a zece fe­mei care locuiseră în Húsavík înainte şi după 1960, dar se mutaseră între timp în Reyk­javík. ş…ţ Însă cum să pună întrebarea a­cestor femei vîrstnice? „Scuzaţi-mă, doam­nă, sînt de la poliţie şi am fost trimis să vă întreb dacă aţi fost vreodată violată în Hú­savík cînd locuiaţi acolo.“

Trecînd peste suspect de mulţi suspecţi, ei înşişi nefiind chiar cetăţeni model, Erlen­dur şi asistenţii lui reuşesc în final să re­zolve cazul. Dar finalul păleşte în com­pa­raţie cu călătoria, care e redată cu un umor şi cu un mister de-a dreptul superbe.

Oraşul borcanelor este o carte tare faină, nu­mai bună pentru vacanţă, cînd n-ai nimic alt­ceva de făcut (deşi probabil n-o să aveţi timp de altceva pînă o terminaţi).

 

Tudor RUSAN, clasa a VII-a, CN „Moise Nicoară“, Arad

n n n