Nu pot să spun că am călătorit foarte, foar­te mult în comparaţie cu alţii, a­dică am colegi, acum, într-a IX-a, ca­re se pot da mari că au cutreierat Europa în gimnaziu, ceea ce sună prea bine şi sînt chiar invidioasă, dar voi trăi şi cu ideea că eu îmi petrec vacanţele cu cortul la mare, nu ca alţii, la hotel de cinci stele, să plec spre plajă de-abia la 11 dimineaţa; eu a­dorm cu sunetul valurilor pe fundal şi mă tre­zesc auzind pescăruşi, iar apoi facem con­curs care vede mai mulţi delfini la orele 7 în zori, uneori prindem şi răsăritul pen­tru că lenevim pe malul apei, de plăcere, pînă dimineaţa.

Iniţial vroiam să vă povestesc despre Ti­mişoara şi Sibiu, oraşele mele de su­flet, dar cînd am scris doar două a­mă­rîte de cuvinte despre mare, instant mi-a ve­nit un chef nebun să mut o combinaţie de Ti­mişoara şi Sibiu la marginea Mării Negre şi să-i spun oraşul meu preferat. Nume? Greu de spus. Cum mă marchează pe mine nu­mele meu în liceu şi toate glumele destul de reuşite la adresa mea, parcă simt un ghiont să numesc acest oraş ori Zirra, ori Cox. Sau ce-ar fi să facem chiar o com­bi­na­ţie? Coxirra! Care ar însemna Oraşul de căr­bu­ne al lui Zirra. Eh, ar fi vag pe aproape, ţi­nînd cont de faptul că resurse avem şi pe la Marea Neagră, dar mai degrabă petrol, nu cărbune inferior (sper că aţi învăţat bine la geografie, ca să înţelegeţi la ce mă refer).

Acest oraş, Coxirra, va avea alei lungi şi cu­rate, care miros a trandafiri de dulceaţă, în­cît să te simţi ca în Parcul Rozelor din Ti­mi­şoara, dar pe jos se vor afla scoici roz. Nu a­vem nevoie de o Volga, care să treacă pe lîn­gă, sau vreun pod, avem Marea Neagră, şi pe post de nuferi folosim algele. Partea bu­nă este că nu avem broaşte, dar de peşti nu scăpăm. Iar mie personal îmi plac, aşa că nu mă deranjează chiar deloc.

Ca să fim siguri că nimeni nu se va îne­ca, pe post de faruri vom avea turnuri înalte ca în Sibiu, dar să te urci pînă în vîrf este un adevărat chin, aşa că sper că sînteţi a­ma­tori de sport. Dacă nu, luaţi-vă gîndul de la aşa un act eroic de ispravă.

De ce nu am putea încadra şi cîteva ele­mente specifice oraşelor americane pe care le-am vizitat eu şi care mi-au plăcut? Şi nu, nu sînt clişeistice oraşele acelea, da, sînt sub­­urbii după care nu mă omor, plic­ti­si­toa­re ca în serialele slabe care apar acuma la tem­belizor, dar Oraşul care nu doarme ni­cio­dată chiar merită văzut. Cu toate că eu, cu vreo cinci zile înaintea aşa-zisului accident cu cele două clădiri, The Twins, le-am vizi­tat împreună cu surorile mele, Alexandra şi Ma­ria, şi aş fi putut fi deja scrum, n-aş mai fi ajuns nicidecum să scriu nimic în Di­le­ma­tix, ei bine, cu toate acestea, oraşul mi-a plă­­cut nespus cînd aveam 5-6 ani. Şi clă­di­rile înalte nu m-au impresionat, dar totuşi, toa­te adunate la un loc te transpuneau un pic într-o altă lume, şi nu era un SF după care nu mă omor eu (desigur, asta nu în­seam­nă că voi nu aveţi texte SF reuşite!), era... un simţămînt înalt. Şi ce-ar fi să avem pla­se de strîns resturile cîinilor noştri? Co­vrigii să fie 50 de bani, ca pentru vremuri de criză şi ca pentru o viaţă trăită la mare, doar unii ştim sau vom afla ce înseamnă să ră­mîi falit pe plajă. Se poate rezista cu pe­peni galbeni şi verzi în Coxirra, dar din cînd în cînd nu se va mai putea trăi doar din peş­te, oamenii vor dori şi ceva muşchi de porc, de aceea o să ajungă pînă aici răspînditul lanţ de magazine de băcănie La Vit(t)a Bella, iar haine vom găsi cu preţuri de mîna a doua, calitatea întîi, într-un laborator ca­re le creează el în funcţie de gusturile fie­că­ruia. Partea amuzantă este că îţi scanează lim­ba! De aceea prefer să dau o fugă pînă în Va­ma Veche să îmi iau o fustă, pentru că o­mul de ştiinţă care a inventat acel laborator a luat totul prea literar/în serios.

Eu vă promit că am să pun difuzoare prin staţiile de autobuz şi FAC ŞI-UN ME­TROU, care, dacă voi avea buget, o va lua pe sub Marea Neagră, iar undeva, mai în larg, am să pun un lift care să te ridice 10 me­tri în aer, să poţi privi melancolic va­lu­rile care se formează aici, în larg. Ca muzică aş pune melodii cît se poate de jah, ca lu­mea să se destindă şi să nu uite că, deşi se a­flă într-un oraş aglomerat, marea şi voia bună sînt la jumătate de kilometru. Asta tot ui­tă cei din Constanţa! Bob Marley va fi cap de listă. Iar în mijlocul oraşului voi face o sce­nă mare, ca cea din Piaţa Constituţiei din Bucureşti, unde voi încerca să îi aduc pe plo­zii lui Bobiţă Marley, măcar de două ori pe an.

Ce-ar mai fi cu putinţă să vreţi să ştiţi de­spre acest oraş? A, da, parcuri de di­s­tracţie gratuite! Călătoriile cu au­tobuzul, dacă sînt plătite, sînt şi ram­bur­sate cu o îngheţată la 3 bilete.Vă aştept să luaţi trenul încoace, eu mă simt ca-n va­can­ţă în oraşul ăsta! Şi-aşa nu mai e mult! Pen­tru primul trip în Coxirra trebuie să aduceţi pră­jituri pătrăţele cu lămîie!