Am fost sfătuit să ajung la ceremonia de decernare a Jerusalem Prize cu jumătate de oră mai devreme. Eram deja obişnuit cu toate controalele şi verificările, însă prezenţa lui Shimon Peres şi a primarului Ierusalimului nu putea decît să le dubleze eforturile, aşa că am luat sfatul în serios. Am răspuns civilizat la întrebarea dacă port armă, am trecut prin detectorul de metale şi m-am aşezat cuminte pe undeva pe la mijlocul sălii. Acum doi ani, la sfatul unuia dintre cei mai bine cotaţi scriitori israelieni din tînăra generaţie, lipsisem de la decernarea premiului. „Vor fi cele mai plictisitoare două ore din viaţa ta – îmi spunea Etgar Keret –, ca să nu mai vorbim despre numărul impresionant de criminali care vor lua cuvîntul.“ Sincer să fiu, n-am întîlnit niciodată pînă acum un număr atît de mare de intelectuali care să fie de aceeaşi parte a baricadei, adică împotriva politicii externe a Israelului. La un moment dat, te întrebi cum de un asemenea guvern poate funcţiona... E o greşeală comună aceea de a omite masa critică...

 
O capitală a consensului
 
Bineînţeles că cel care a luat cuvîntul a fost Shimon Peres – abia îi vedeam faţa din cauza gărzii de corp care, efectiv, îl acoperea cu totul. Am aflat că Ierusalimul e un oraş al bunei înţelegeri, al păcii veşnice, o capitală a consensului şi a libertăţii de expresie. După care, preşedintele a ţinut neapărat să facă puţină critică literară şi a explicat de ce i se acordă lui McEwan premiul din 2011... Pentru promovarea valorilor umane, pentru că personajele sale ar lupta pentru libertatea individuală etc. Deja începusem să mă foiesc. Răul abia urma. Ministrul Culturii: Ierusalim, oraş al păcii şi al multiculturalismului... Primarul Ierusalimului (evident şcolit, dacă nu chiar născut în State), tînăr şi cu atît mai strident cînd folosea limba de lemn a antevorbitorilor. Limbă de lemn condimentată cu o persoană întîi singular în mod evident exersată îndelung. „Voi face, voi drege...“ După care ni se spune iar că Ierusalimul este raiul pe pămînt, un oraş unde scriitorii îşi pot găsi demnitatea etc. Totul a durat cam o oră, o oră şi ceva. În sfîrşit, urcă pe scenă Ian McEwan.
Elegant, foarte British, dacă mi se permite locul comun, îşi construieşte discursul într-un crescendo ce devine apocaliptic: povesteşte despre presiunile la care a fost supus de către diverse grupuri sau personalităţi pentru a nu accepta acest premiu. Lansează ideea că e o diferenţă între a nu accepta un premiu şi a-l accepta, dar a vorbi liber şi a-ţi face cunoscute opiniile. Spune că nu putea refuza un premiu pe care l-au primit, de-a lungul timpului, Borges sau Isaiah Berlin. Aplauze furtunoase...
 
Un oraş terorizat este un roman prost
 
După care, construieşte deconstrucţia: a cerut ajutorul unui mare scriitor israelian (toată lumea îl ghiceşte pe David Grossman aici), care l-a sfătuit ca data viitoare să accepte doar premii din Danemarca sau Norvegia. Rîsete crispate. În momentul în care institui premii pentru scriitori şi filozofi, trebuie să-ţi asumi riscul ca aceştia să-şi spună deschis părerile (nu şi în România, gîndesc). După care, face o voltă: tradiţia romanului, în continuarea căreia scrie şi el, îşi are rădăcinile în Iluminismul European, de unde încă îşi trage energiile. Pleacă de la Swift şi Defoe, trece prin Fielding şi Richardson, pentru a ajunge la Joyce şi Virginia Woolf. Romanul a creat un public care simte nevoia să mediteze asupra condiţiei umane, fie că este izolată sau în raport cu societatea. Tradiţia romanului este fundamental seculară, aici adevăraţi stăpîni sînt oamenii, nu Dumnezeu. După care, trece la tradiţia literară israeliană, pentru a ajunge la triada Oz/Yehoshua/Grossman. Iar aici începe spectacolul. Un spectacol atît de bine regizat, încît publicul se dezmeticeşte prea tîrziu.
„Vreau să vorbesc despre nihilism.“ Despre nihilismul care a condus la înfiinţarea Hamas, despre nihilismul sinucigaşului care aruncă în aer clădiri şi care omoară oameni nevinovaţi, despre nihilismul rachetelor trimise asupra oraşelor, fără o ţintă precisă, despre nihilismul celor care doresc dispariţia statului Israel. DAR, dar şi despre nihilismul ce stă la baza trimiterii unei rachete în fîşia Gaza, rachetă care a lovit casa doctorului palestinian Izzeldin Abuelaish, omorîndu-i cele trei fiice şi nepoata. Tot nihilism este atunci cînd transformi Fîşia Gaza într-o închisoare pe termen nelimitat. Nihilismul este cel ce a aruncat un adevărat tsunami de beton în teritoriile ocupate. „Cînd membrii juriului motivează alegerea mea ca laureat al premiului pentru dragostea mea faţă de oameni şi grija pe care o arăt faţă de libertatea individuală, mă simt obligat să vorbesc despre evacuări şi demolări, despre dreptul de a se întoarce, garantat evreilor, nu şi arabilor.“
Aici se produce declicul şi se aud huiduieli din sală. Gărzile de corp ale oficialilor intră în alertă. E acolo, în dreapta sălii, un băiat la costum care îţi dă senzaţia că te urmăreşte pe tine, orice ai face. Mc Ewan continuă, imperturbabil. Nedreptatea este evidentă, oamenii sînt evacuaţi din propriile case, în acelaşi timp singura democraţie din zonă este în mod constant ameninţată. Întrebarea care se pune îi aparţine lui Lenin – Ce e de făcut? Şi cînd ne punem întrebarea, o alta ne vine în minte: Cine ar trebui să acţioneze? Pe umerii cui atîrnă responsabilitatea? Instituţiile democratice palestiniene sînt slabe, extremismul e dominant. Însă există şi palestinieni liber-cugetători, gata de acţiuni pozitive... Iar Israelul? Ei bine, există chiar o metodă matematică de a măsura energiile creative ale unei naţiuni: dă din nou exemplul celor trei mari prozatori israelieni, sau al unora din generaţia tînără... Dar există creativitate politică în Israel? Ce fac politicienii israelieni pentru a concura cu oamenii lor de litere? În mod cert, betonul nu este răspunsul cel mai bun.
 
Intimitatea cu teroarea
 
Şi încheie, trasînd paralela între roman şi oraş. Aşa cum un roman nu e doar o carte, oraşul nu e doar o aglomerare urbană, o „adunătură“ de case şi oameni. Un oraş divizat, terorizat este un roman prost. Ovaţiile acoperă huiduielile. Ies repede din sală pentru a-l prinde pe David Grossman, care vorbeşte despre ultimul său roman şi despre Premiul pentru pace decernat de industria cărţii din Germania, anul trecut, la Frankfurt. Am senzaţia că se continuă discursul lui McEwan. Doar că aici amărăciunea este mult mai evidentă, izvorăşte din intimitatea pe care o împarţi cu teroarea. Începe ironic: „Mă bucur să aflu că trăiesc într-un oraş al păcii şi al bunei înţelegeri.“ Aveam pînă acum senzaţia că noi – scriitorii care ridicăm vocea împotriva mersului lucrurilor în Israel – sîntem marginalizaţi şi cenzuraţi. Aveam senzaţia că trăiesc într-o ţară criminală şi militarizată, unde armata, cea care a fost creată pentru a ne apăra, a devenit un organism autodistructiv, opresiv, o armă de distrugere în masă. Mă îngrozesc numai la gîndul că acei copii palestinieni pe care-i vedeţi la televizor vor creşte într-un spirit al urii, că starea lucrurilor (situaţia, cum i se spune) se va perpetua la nesfîrşit. Moderatoarea încearcă să schimbe vorba şi comite o gafă monumentală. Îl întreabă cum se mai simte acum, la 5 ani de la moartea fiului său (ucis în luptele din 2006). Grossman e înmărmurit. „Puteţi repeta?“ I se repetă întrebarea. „Nu pot răspunde la aşa ceva, haideţi să trecem mai departe.“ Îi mulţumeşte prietenului Ian McEwan atît pentru curajul de a accepta premiul, cît şi pentru curajul de a ţine un discurs cum e cel relatat mai sus.
 
There is no big talk in Bucharest...
 
A doua zi mă grăbesc la discuţia Cafenelei literare, unde McEwan e întreţinut de Meir Shalev, unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni. Discuţia e deschisă de trei protestatari care trec prin faţa scenei cu un banner pe care stă scris McEwan, you shook hands with Apartheid. Oricît ar încerca Shalev să ducă discuţia într-o zonă pur literară, se ajunge la situaţia politică şi la relaţia literatură/conflict. McEwan îl citează pe Isaiah Berlin, de la care a învăţat să fie extrem de circumspect în faţa utopiilor care, pentru a produce bunăstarea omenirii, nu consideră dispariţia a 20 de milioane de oameni un preţ prea mare de plătit. Deh, celebrele ouă sparte pentru a face omletă... Se discută despre şansă, despre Dumnezeu, despre coincidenţă. Shalev conduce discuţia perfect, cu umor şi relaxare. Nu dă nici o secundă senzaţia că ar fi copleşit, dar nici nu întrece măsura, nu se autopropulsează în centrul atenţiei. Instinctiv, mă întreb ce scriitor român ar fi capabil să poarte o asemenea discuţie relaxată, inteligentă, amuzantă, dar serioasă, cu un scriitor de talia lui McEwan. Nu găsesc răspunsul pe loc, şi încă mă macină întrebarea.
Îmi rămîn în minte figurile impasibile ale politicienilor, din timpul discursului lui McEwan. Nu pot uita lejeritatea cu care acel primar tînăr vorbea despre libertatea individului în proza lui McEwan, la o aruncătură de băţ de zidul care desparte un Ierusalim al „bunei înţelegeri“ de Palestina scufundată în teroare, de ruinele din Ramallah. În acelaşi timp – vorba lui McEwan – There is no small-talk in Jerusalem. Tensiunea conversaţiilor, un pahar de vin băut cu un scriitor israelian – care se va transforma inevitabil într-o confruntare conectată la 220 V –, viaţa literară par atît de autentice în comparaţie cu micile bîrfe româneşti, culme a retoricii intelectuale, încît parcă înţeleg de ce continuăm să gravităm în zona unei „literaturi mici“, a unei culturi minore al cărei principal subiect bun de muls e viaţa de zi cu zi în comunism. There is no big talk in Bucharest...