(Apărut în Dilemateca, nr. 54, noiembrie 2010)

În mai 2009, cînd am ajuns la New Orleans pentru întîia dată, cu prilejul lecturii din Submarinul iertat (Forgiven Submarine, cartea de poezie scrisă împreună cu Andrei Codrescu şi tradusă în engleză de copilotul meu), am ingurgitat oraşul ca pe un spaţiu prin excelenţă epic, ca pe un omfalos narativ. Poveştile erau pe stradă şi la colţul străzilor, în New Orleans, nu doar în cărţi. Şi erau berechet, un corn al abundenţei. Drept care mi-a venit ideea de a lansa un microcarnaval româno-american pentru anul 2010. Un carnaval la New Orleans ar fi banal, fiindcă Mardi Gras este deja instituţionalizat aici, mi-a spus Andrei Codrescu, gîndeşte-te la altceva. Drept care m-am gîndit şi am propus imediat altceva. Cheia celei de-a doua propuneri ale mele se afla în altă parte. Din februarie 2008 pînă în iulie 2009 izbutisem, împreună cu 15 studenţi (majoritatea de la secţia de Literatură Comparată, în cadrul Literelor clujene) să concretizez un atelier de scriere creatoare concentrat pe 1001 de nopţi şi pe arta naraţiunii. Experimentul durase un an şi jumătate şi coagulase într-un manuscris gras de vreo 400 de pagini, în care fuseseră scrise aproape şaptezeci de povestiri, din care am păstrat pentru eventuala publicare doar cincizeci. Nu Şeherezada era matricea povestitoare în noua serie de povestiri arăbeşti-clujevite, ci sora sa Duniazada (nu voi deconspira aici tot sensul inedit al atelierului, el va deveni complet vizibil doar odată cu publicarea cărţii, peste doi-trei ani). Andrei Codrescu ştia de existenţa acestui atelier clujean şi mă încurajase (amuzat de experimentul meu) ca durata lui să fie de exact 1001 de zile şi nopţi. Nu a fost să fie aşa: atelierul a durat 550 de zile. Acest atelier a fost, deci, cheia şi originea celei de-a doua propuneri pe care i-am făcut-o lui Andrei Codrescu, aceea a unui microfestival de povestiri şi povestitori, pornind de la sintagma „Şeherezada în mileniul trei la New Orleans”. Ca omfalos narativ, New Orleans putea fi un centru epic, adaptat la împrejurări şi punînd în chestiune tocmai arta naraţiunii aşa cum este ea văzută astăzi. Aşa s-au născut „Arabescurile creolo-transilvano-moldave”, fiindcă atunci cînd i-am vorbit despre eventuala Şeherezadă din 2010 la New Orleans, Andrei Codrescu a răspuns pe loc: ăsta-i proiectul fezabil! Propune-l şi să vedem ce iese. Iar eu l-am propus şi a ieşit: susţinătoarea entuziastă a fost Corina Şuteu, directoarea Institutului Cultural Român din New York, care a propus mai departe resurecţia Şeherezadei în mileniul trei la New Orleans către Institutul Cultural Român din Bucureşti. Celălalt susţinător de marcă a fost poetul postsuprarealist Dave Brinks, patronul spaţiului boem Gold Mine Saloon (din Cartierul francez al New Orleans-ului), cel care fusese, de altfel, gazda din 2009 pentru lectura din Forgiven Submarine, în faţa publicului autohton. Al treilea partener a fost Bill Lavender de la Universitatea neworlineză, gazdă pentru discuţia despre Imaginar care urma să facă liantul cu Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj. Aşa au putut fi începute şi duse pînă la capăt „Arabescurile creolo-transilvano-moldave” (din 21 pînă în 25 septembrie 2010), avîndu-i în echipă pe clujenii Corin Braga, pe studenţii mei Marius Conkan şi Bogdan Odăgescu, precum şi pe subsignata, plus cei doi povestaşi iaşioţi, în mod aparte selectaţi de mine tocmai pentru arta naraţiunii pe care o controlau cu talent: Florin Lăzărescu şi Lucian Dan Teodorovici.

Maison Dupuy, Cartierul francez & cel dintîi gust de Mississippi (cu Jazz Funeral)

 

Sîntem cazaţi în aristocratul hotel Maison Dupuy, după ce şoferul care ne aduce de la aeroport ne face elogiul cimitirelor neworlineze, pe sub care mlaştinile Mississippi-ului băltesc, astfel încît morţii sînt plasaţi de fapt foarte aproape de suprafaţă. La Maison Dupuy, paturile sînt foarte înalte şi garnisite cu multe perne de aruncat pe pereţi sau în aer, ca pe vremea bunicilor. Dimineaţa, Andrei apare cu flori de bumbac şi o floarea-soarelui (căreia el îi spune soarea-floarelui) în braţe, rostind giumbuşlucuri. La ora opt dimineaţa, deja fac un mic tur de recunoaştere cu Bogdan, amuşinînd străzile spălate cu detergent, homleşii din faţa catedralei, umezeala săţioasă şi fierbinte, ghicitorii în Tarot cu cercei în nas şi buze. Centrul oraşului este încă alcoolizat de noaptea trecută, iar Mississippi-ul pare să fie mai scăzut decît de obicei, mirosind a mîl şi a petrol. Jazzul scînceşte încetişor pe la colţuri. Ca stalker, Andrei ne poartă (deocamdată sîntem doar clujeviţii cu el) prin cotloanele Cartierului francez, scotocind pentru şi alături de noi: ajungem la locul unde Faulkner şi-a scris prima carte (astăzi acolo este o librărie). Ne băgăm nasul prin tot felul lucruşoare. Pe malul Mississippi-ului ne scriem numele în nisip şi culegem scoici, întrucît se găsesc puhoi. La statuia Ioanei d’Arc, Andrei ne povesteşte mustăcind despre graniţa dintre Cartierul francez şi zona americană a oraşului, către care sînt îndreptate tunurile fecioarei Jeanne. Ne amuzăm cu toţii cînd ne explică logica unui periplu de tip Jazz Funeral, specific pentru New Orleans: e vorba de cortegiul cîntăreţilor de jazz pe la toate barurile şi pub-urile, atunci cînd moare un confrate, un soi de mic carnaval improvizat pe histrionismul muzicianului proaspăt decedat. Ca să ne venim din cînd în cînd în simţiri (din pricina năucelii produse de fusul orar), bem cafea irlandeză, gustăm salate cu fructe de mare la restaurantul rafinat din centru; sus, la etaj, sînt reproduse odăile roşii ale unui bordel de lux, just for the curiosity of the spicy tourists! Andrei ne poartă în garsoniera lui ornată cu obiecte totemice folosite în romanele [email protected] şi Wakefield (aici le-a şi scris pe amîndouă), povestim despre demoni (cei mai recenţi sînt demonii lumilor de dincolo, paralele, care se opun demonilor din lumea de aici!), ascultăm cîntece lăutăreşti româneşti şi jazz de pretutindeni, gustăm bere neworlineză (Turbo Dog se numeşte şi e puţin dulce, adică anti-Tuborg!), bem cognac franţuzesc şi cădem în torpoare de naratori. Seara, la Gold Mine Saloon, e prima rundă de lecturi. Îi înmînez lui Dave Brinks tabloul cu clovn adus din Cluj, care e imediat agăţat pe perete între un pirat şi un trompetist. Andrei, Dave şi cu mine facem oficiile casei şi deschidem turnirul. Cei doi stăpîni americani ai competiţiei sînt gazde generoase, calde şi tandre. Lucian îi amuză şi intrigă pe ascultători cu ironia lui şi cu invocarea lui Leonard Cohen din text; Florin este un povestaş cu ritualuri narative în circuit deschis care farmecă; Marius are succes cu parabola sa delicată despre linişte; Bogdan captivează cu povestirea sa hîtră despre nebunie şi înţelepciune la un loc. Mai departe citesc Bill Lavender, DeWitt Brinson, R. Moose Jackson, spirite orale, causeuri, enterteineri rostind povestiri mişcate, marcate de teatralitate. Moose Jackson îşi cîntă textul în ritmuri irlandeze. La final, puţină poezie nu strică: Andrei şi cu mine citim o partitură din Submarinul iertat, apoi Marius îşi citeşte poemul adus special pentru New Orleans, un Howl danubian, cum l-a definit Andrei, dîndu-i girul. Prima rundă de lecturi se încheie la barul Molly’s, după care obosiţii clujeviţi şi iaşioţi ne intersectăm cu picanta şi stridenta Bourbon Street, unde muzica rock, jazz, pop şi country e regină dementă.

Piaţa de păpuşi Voodoo, cascheta lui Dave Brinks şi prepararea absintului
 

A doua zi, la sugestia povestaşilor iaşioţi, străbatem Canal Street, bulevardul elegant, stil Miami, al oraşului. Dar locul unde ne oprim şi scotocim este Piaţa de păpuşi Voodoo şi măşti din pene colorate, toate făcute de chinezi, chiar dacă după tipar neworlinez, ceea ce ne face să rîdem copios. Aleg şi eu, fac cumpărături pişichere, vai de cei care zic pe acasă că sînt vrăjitoare (sau că nu sînt), sic!. Toată lumea improvizează jazz în stradă şi toată lumea vrea carnaval aici, orice obiect devine pretext pentru veselie: mături, pălării, mărgele din plastic se prefac în obiecte cu suflu şi viaţă. Ne hrănim cu mîncare creolă (creveţi ori pui gătit cu mirodeniile aferente). Seara, la Gold Mine Saloon, e runda a doua de poveşti: Corin citeşte din cel de-al treilea roman al său, încă nepublicat, Luiza Textoris, şi stîrneşte comentarii despre mixtura halucinantă a textului. Eu citesc Povestea tristei Yazra care s-a preschimbat în măscărici, comisă la atelierul de scriere creatoare din Cluj (traducătorul tuturor poveştilor este Alistair Ian Blyth). Apariţia serii este Dave Brinks cu caschetă de măscărici postmodern iluminat, care recită un poem lung, răsucit de pe un sul sau tocător. Andrei citeşte histrionic din cartea sa despre Şeherezada (care va apărea în primăvara lui 2011). Actorul Spitzfaden şi soţia sa, poeta Jessica Faust-Spitzfaden, interpretează asemeni unui ventriloc, cu ajutorul unei păpuşi uriaşe care înfăţişează un bătrîn locuitor al New Orleans-ului, rostind istoria concentrată a locului. Jessica rosteşte un bocet eseistic despre uraganul Katrina. Turnirul este încheiat de James Nolan, vechi beatnik. La final, Dave Brinks ne premiază pe Corin şi pe mine cu nişte piroane aurite de cale ferată, ultimele piroane bătute în şinele căii ferate construite la New Orleans în secolul al XIX-lea. Piroanele cîntăresc fiecare mai mult de jumătate de kilogram şi sînt spectaculoase. Îl rog pe Dave să îmi recomande cele mai gustate cocteiluri în America, întrucît pregătesc o surpriză pentru workshop-ul pe poezie, iar Mr. Brinks îmi selectează pe lista sa următoarele băuturi: 1. Flaming Doctor Pepper Shot, 2. Car Bomb Shot, 3. Long Island Tea Drink, 4. Cuba Libre şi 5. Buttery Nipple Shot! Seara, într-un local plasat pieziş, asistăm la prepararea meticuloasă şi poetică a absintului. O barmaniţă machiată carnavalesc şi vag satanist ne vrăjeşte cu reţeta ei de păcălit, iar Andrei ne explică trucul narativo-alcoolizant...

Crocodilul alb, antichităţile Voodoo, pajiştile cu egrete albe & Bourbon Street
 

Dimineaţa mergem la Acquarium, doritori fiind de rechini, pisici de mare ori căluţi care dansează amoros. Dar senzaţia este crocodilul alb. A fost odată un crocodil alb care stătea nemişcat în Acquarium, la New Orleans. La început am crezut că era de plastic, întrucît nu îmi închipuisem că există crocodili albi. Dar el a clipit din ochii bulbucaţi (aşa cum au toţi crocodilii), ca să pricep că era viu. Viu şi plictisit, viu şi somnolent, viu şi obişnuit cu statutul lui de VIP în Acquarium. Stătea ca un ardelean (din nou sic!), doar stătea/şedea pe prispa din acvariul său uriaş. L-am fotografiat cu destule temeri să nu îi fac vreun rău. Dar lui nu i-a păsat defel. Fiindcă era un crocodil alb. Scotocim apoi prin magazinul de antichităţi Voodoo: deşi vechi, păpuşile de aici sînt tot kitsch, sincretismul religios se dovedeşte riscant estetic în zonă, doar măştile din lemn şi mărgele par mai şlefuite, în rest ne săturăm de platforme cu cioburi de oglindă şi sticlă colorată, pipe de prosperitate, Iisuşi anamorfotici, capete şi gheare miniaturale de aligatori, cranii metamorfice, brăţări-amuletă! După-amiaza la Universitatea din New Orleans are loc o masă rotundă despre imaginar, arhetip şi... anarhetip – aceasta a fost coloratura pe care a luat-o discuţia, fără ca vreunul din noi, clujeviţii, să o fi canalizat în acest sens ori să fi ştiut dinainte. Discutăm şi polemizăm cordial vreo oră şi jumătate. Drumul dus-întors este special: străbatem mai întîi districtul cu clădiri rezidenţiale din lemn, cu verandă, apoi plonjăm făţiş în atmosfera de deltă a Mississippi-ului, cu pajişti pline de egrete albe. Coborîm din maşină pe Canal Street şi căutăm pe Saint Charles o librărie pe care nu o mai găsim niciodată. Voiam ediţiile princeps din Love Poems şi Live or Die de Anne Sexton. În zona Decatur intrăm într-un magazin retro de muzică unde tronează Ummagumma pinkfloydiană şi un disc de Led Zeppelin. Îmi cumpăr originalul Grace al lui Jeff Buckley, deşi îl am acasă copiat clandestin de un prieten. Ne odihnim puţin la Maison Dupuy, fiindcă seara poftim un concert integral într-un pub. Înainte să ieşim, avem parte de o nuntă, flancată de un cor tip negro spiritual, în curtea hotelului. O parte din clujeviţi intrăm apoi în pub-urile de pe Bourbon Street, acolo unde se cîntă rock în draci şi lumea dansează. Ne oprim la blues-urile rock din anii şaptezeci. Panorama de pe stradă e stridentă, o umanitate purulentă, dar excitată la culme sau măcar dornică de excitaţie. Admir frumuseţea pietroasă şi atletică a negreselor şi mulatrelor. Scanez cochetăria lascivă a fetelor albe, animatoare cu vino-ncoace, şi mărgelele lor aruncate cu duiumul de pe balcoane şi verande. Urină, vomă, duhoare, transpiraţie, caii poliţiei, îmbietorii şi îmbietoarele – New Orleans e şi un mare oraş al cărnii, al trupului în etalare programatică.

Mississippi blues

Toată trupa clujevito-iaşiotă de povestaşi (şase la număr) facem călătoria cu vaporul pe Mississippi. Maşinăria de deplasare se numeşte Natchez şi e singurul vapor uriaş cu zbaturi care mai există pe Mississippi. Apa e maronie şi compactă, iar malurile aduc aminte foarte rar de atmosfera marktwainiană pe care cu toţii rîvneam să o regăsim: doar pe ici, pe colo nişte docuri din bîrne şi verdeaţă de deltă, în rest şlepuri, nave de război şi peisaj industrial. La restaurant, o mică orchestră de jazz, pentru prînzul cu pui creol – ne aflăm de fapt pe un vapor tipic pentru turismul colectiv. Am ales această croazieră în locul călătoriei prin mlaştini şi Bayou, ori pe plantaţii. Atmosfera nu e neapărat mississippiană, dar ne simţim bine. La întoarcere, ne ajunge ploaia îndesată, cu straturi. Mai cumpărăm măşti şi alte trucuri de păcălit pe cei de acasă. Seara, la Gold Mine Saloon, Andrei lansează şi citeşte din The Poetry Lesson, proaspăta lui carte de proză. Citesc şi eu ceva scris în dimineaţa anterioară, anume pentru ceea ce s-a întîmplat şi isprăvit la New Orleans. Facem poze cu toţii lîngă butoaiele din Gold Mine Saloon şi apoi rătăcim în căutarea unui pub cu jazz autentic. Rătăcim, însă, atît de mult (acolo unde e muzică bună nu e şi mîncare, acolo unde e mîncare nu e şi muzică bună) încît ancorăm, storşi, la barul Pravda cu rusisme voit kitsch şi cu portretul ochios al lui Rasputin deasupra noastră, pe muzică înregistrată de Gogol Bordello. Stăm cît stăm, apoi ne despărţim, nu înainte de a trage ultima raită în căutarea rockului retro pe Bourbon Street. Dimineaţa, înainte de plecare, mai apuc să fug cu Florin (pe post de ghid ad-hoc) în cimitirul din Cartierul francez, ca să-mi arate mormîntul faimoasei regine Voodoo – Marie Laveau –, unde vizitatorii lasă ofrande kitsch (Bogdan a lăsat un pix inscripţionat cu numele lui Băsescu, eu am lăsat scoici mississippiene culese dintre alte morminte).

În rest, vorba unui proaspăt bard neworlinez:

There is here a vertigo of the things we love and hate as a sex full of opiates & shadows
There is here a special blood of the afternoon with fatal embraces
There is here a cosmic curse for being too alive and shining monstrously
There is here a dazzled murder of ourselves in a state of invention
A counter-revolutionary corpse with a scent of inhuman genious...