În 2000, cînd am plecat prima dată la Praga, într-o vacanță cu trenul, le-am trimis lor mei o vedere. Cred că a fost printre ultimele puse vreodată la poștă. Și, probabi, cum se întîmpla de cele mai multe ori, a ajuns la destinație după ce mă întorsesem acasă. Am mers pe străduțele ei atît de mult că aveam picioarele varză. Am intrat într-un Humanic și mi-am luat niște încălțări ciudate, albastre și moi, dintr-un fel de burete. Mă întreb acum dacă nu erau cumva pentru mări cu pietre. Puțin mai contează, pe mine m-au servit conștiincioase și am bătut în lung și-n lat orașul. Cochet, renovat impecabil, cu straturi de istorie bine conservate începuse deja să atragă turiști din toată lumea.

N-am uitat-o pe madam Jelinkova, în a cărei pensiune, aflată într-un cartier de case liniștit, am stat mai bine de o săptămînă. Poate pentru că era prima călătorie în străinătate, i-am păstrat mic dejunului pe care ni-l pregătea în fiecare dimineață o amintire extrem de plăcută. Văd și acum tava pe care aranja cafelele, ouăle fierte, sucul de portocale și alte mărunțișuri. Nimic extraordinar, bineînțeles, doar că senzanția nu era că eram niște străini, ci niște nepoți din Est, veniți la o mătușă, în vacanță. Am plecat la noi cu 500 de dolari, strînși timp de cîteva luni. Și ne-au ajuns, Praga semăna cînd cu o carte poștală, cînd cu o cetate de turtă dulce.

În 2013 am revenit pentru trei zile, dar cu treabă. Se lansase cea mai ambiţioasă producţie originală HBO Europe, făcută în Cehia, Burning Bush, poveste care porneşte de la gestul din 16 ianuarie 1969 al lui Jan Palach, studentul care şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas, şi care a murit trei zile mai tîrziu la spital.

M-am reîntors săptămîna trecută pentru Tîrgul de carte, aflat la a 22-a ediție. Am găsit un oraș înțesat de turiști, unde berea curge în continuare în valuri, unde poți să stai pînă tîrziu la mese și auzi foarte rar vorbindu-se cehește. Le-am povestit amicilor mei scriitori cu care am făcut călătoria, despre ce-mi spusese un autor ceh, pe care l-am cunoscut la Budapesta: “Mai stau aici, doar pentru că am o mamă bolnavă, dar de abia aștept să plec în altă parte”. Atunci n-am înțeles, acum i-am dat dreptate. Cred că poate deveni destul de apăsător să locuiești într-un oraș în care mișună atîția oameni și să-ți mai găsești locul. Există, desigur, cartiere, mai îndepărtate de centrul istoric, unde viața curge altfel, nu e totul atît de marketat și nici atît de scump. Traducătorii cehi cu care ne-am întîlnit ne-au povestit despre studenții care învață românește, despre piața de carte din Cehia, unde un autor de succes vinde 3.000-4.000 de exemplare. Niciunul nu mai fusese de ceva vreme în România, dar ne-au făcut să ne simțim ca acasă. Am mîncat cîrnați picanți și găluște și am vorbit despre literatură, ne-am împrietenit și, nu știu cum se face, dar partea asta umană devine o continuare firească a lecturilor și a discuțiilor despre scris. Imaginea noastră, pe o pajiște verde cu mulți pomi, are o liniște incredibilă. Răzvan ne-a dus acolo și tot el ne-a făcut o poză din spate. Doar Ioanei i se vede o jumătate de față. Părem că bătuserăm atîta drum doar ca să ne așezăm acolo și să ne tragem puțin sufletele.

Berea așteptată la intrare, și băută cu Iulian, în U Zlaténo tygra (La Tigrul de aur), locul favorit al lui Hrabal, a rămas cea mai gustoasă. Ne-am zgîit la pozele de pe pereți, ne-am imaginat cum stătea el și se uita la oamenii care veneau și plecau. Ne-am simțit norocoși cînd chelnerul ne-a așezat la o masă cu alți patru turiști, mult mai tăcuți decît noi. Ne-am privit, am zîmbit de cîteva ori unii la alții și am împărțit frățește o bucată de timp. A doua halbă n-a mai venit niciodată, masa fusese rezervată.

Scriitorii invitați anul acesta de Ministerul Culturii și ICR Praga au fost Ioana Bîldea-Constantinescu, Adrian Barbu, Ciprian Vălcan, Răzvan Țupa și Iulian Tănase.