N-am fost niciodată o persoană matinală. Cînd eram la școală m-am luptat cu somnul de dimineață mai ceva ca Sfîntul Gheorghe cu balaurul.

În liceu, pentru că mă dedulcisem la cititul pînă tîrziu în creierii nopții, și mă trezeam din ce în ce mai greu, îmi făceam tot felul de scenarii. De exemplu, să dorm îmbrăcată și, cînd mă trezesc, să sar în ghete și pe-aici ți-e calea, fată. M-am întrebat cît timp aș fi cîștigat, dacă aș fi pus ideea în practică. Sigur, a rămas doar o fantezie, dar gîndul necurat mi-a trecut prin cap.

Dacă mi-ar sta în putere, aș șterge ora 8 de pe fața pămîntului. Pentru că e nesuferită, funcționărească, absurdă și autoritară. Pentru că am numărat minutele dinainte să bată  timp de 12 ani de școală. Și, încă vreo trei înainte, cînd maică-mea se grăbea cu mine de mînă, speriată de moarte că n-o să vină autobuzul, o să întîrzie la serviciu și n-o să mai apuce să semneze condica sperietoare. Mă lăsa în holul grădiniței cu program prelungit și mi-o imaginam cum aleargă cu pantofii ei cu toc pe străzile care creșteau între noi.

În facultate, nu cred că am ajuns de prea multe ori la seminariile de dimineață. Și am plătit cu restanțe și emoții. Dar, măcar, mi-am făcut dreptate.

În viața de adult am continuat războiul. Am stat în redacții pînă s-a luminat de ziuă, dar nu m-am dus niciodată la prima oră. E adevărat că nici nu m-am uitat la ceas cînd am plecat. Dar, sigur, pe lume e un preț pentru toate.

Mi-am păstrat același ritm. Și diminețile au rămas pentru mine momentele cele mai intime ale zilei. Le clocesc ca pe niște ouă de aur. În buclele de timp, somnoroase și moi, sînt doar eu și cafeaua mare, turcească, cu lapte.

Cînd ies pe ușă, gata, toată liniștea lumii sare în aer. Zgomotele și interacțiunile devin tulburătoare. Nu mă mai pot întoarce la textele mele. Prea multe voci, prea multe povești și zgomote se lipesc de mine și-mi atîrnă apoi de picioare. Pînă și cu vorbitul la telefon am o neliniște. Apele se tulbură din foarte puțin. S-o numi superstiție, dar e una la care țin. 

S-ar putea să fie un lux. Dar scriitorul are puține, oricum. Deci, n-o să mă simt vinovată. Și, dacă, cineva, la judecata de apoi, mă va întreba ce mi-a plăcut în viață, o să pot să zic răspicat și cu mîna pe inimă: mi-am iubit diminețile. O fi mult, o fi puțin?