Sînt în primele clase de școală. După-amiezile merg cu bunica la vecina noastră, tanti Milica. Amîndouă au părul scurt, făcut permanent și sînt îmbrăcate în niște capoate înflorate, peste care și-au prins cîte un șorț de bumbac. Vorbesc despre rețete de mîncare și sorb din niște cești de cafea micuțe, cu modele albastre. Nu mă concentrez niciodată pe ce-și spun, nu mă interesează. Stăm toate trei pe o băncuță de lemn. Milica are mereu în mînă un ghem de macrame și o croșetă. Cuvintele se măsoară în împletiturile pe care le face cu mîinile ei rapide, care nu se odihnesc niciodată. În poală crește, sub ochii noștri, un șnur ca un șarpe de apă. Nu-mi plac seturile pe care femeia le are puse peste tot prin casă, dar nu-mi pot lua ochii de la mișcarea aceea de du-te vino a degetelor ei. Mă hipnotizează și nu mă plictisesc niciodată. Aș putea să stau acolo, cu ele, oricît. E o liniște la fel de pufoasă ca laptele de pasăre, desertul meu preferat. Nu simt timpul, pentru mine e doar un cuvînt abstract.

Băiatul din fața mea are 9 ani. E agitat, se foiește încontinuu și îmi spune că, anul trecut, cînd avea mai mult timp, a citit o carte întreagă de aventuri. Cînd îi spun despre Proust și despre În căutarea timpului pierdut, face niște ochi mari și se hotărăște imediat că și el ar vrea să plece să-l găsească pe al lui. Cînd le citim la Incubatorul de lectură cîte un fragment din roman, toți copiii se culcușesc și aproape că li se închid ochii. Cuvintele lui Proust îi transformă în niște pisici somnoroase. Ai zice că nu mai sînt atenți, dar nu fac decît să se lase prinși în pînza aceea de senzații și de emoții. „E vorba despre timp”, spun imediat după ce ne oprim din citit.

Mă uit la ei și mă gîndesc la firul de macrame pe care îmi imaginez că tanti Milica îl crește încă, la ea acasă. 

Începutul de la Vorbește, memorie a lui Nabokov rămîne unul dintre cele mai frumoase și mai puternice lucruri scrise despre percepția timpului. Și a conștiinței lui. Cu care vom trăi apoi toată viața. Inefabilul și concretul, spaimele și speranțele pe care ni le vom ordona pe rafturile lui. Duratele în care am fost îndrăgostiți de cineva. Cele în care am scris o carte sau am așteptat o veste bună. Timpii noștri nu sînt ca kilogramele, au unități personalizate de măsură.

„Ești atît de ocupată, că nu știu cînd mai ai timp să vorbești cu mine”, mi-a zis cineva. Și mi-a venit să rîd. Aș fi putut să-i povestesc despre firul acela de macrame la care mă gîndesc din cînd în cînd cu multă admirație.