Lucrezi la o carte niște ani. Eu, la cea pe care o s-o public foarte curînd, Pereți subțiri, vreo patru. De fapt, dacă mă gîndesc mai bine, una dintre povestiri am scris-o cu mai mult timp în urmă, prin 2010. Vasile Ernu pregătea atunci o antologie care ar fi trebuit să apară în Rusia. N-a mai ieșit, dar Rusoaica de la doi a devenit una dintre piesele de puzzle ale poveștilor din blocul bucureștean cu patru etaje. Deci, dacă număr așa, se adună mai mulți. Dar nu asta contează.

Indiferent cît durează procesul, cînd pui punct și zici, gata, te simți deopotrivă fericit și trist. Pentru că tu, cel care a locuit în acea construcție de personaje, stări, relații, nu mai exiști. Și nu e vorba doar despre cuvintele scrise acolo, ci despre tot ce ai trăit în intervalul respectiv. Oamenii pe care i-ai cunoscut, i-ai iubit sau de care te-ai despărțit. Autorii pe care i-ai citit, articolele pe care le-ai publicat, locurile în care ai călătorit, conversațiile pe care le-ai avut, filmele pe care le-ai văzut. Pentru că, orice ai făcut, o parte a minții tale a fost ocupată. Cărțile se scriu greu și se citesc repede, dar mai bine să nu ne batem capul cu asta.

Cred că nu ești scriitor doar cînd stai cu laptop-ul în brațe și scrii. Ci și atunci cînd te uiți în jur, te gîndești la lucruri și încerci să le înțelegi. Cînd te apropii de textura întîmplărilor prin care treci și cînd  procesezi deciziile bune sau proaste pe care le-ai luat. Cînd încerci să te pui în pielea celuilalt. Pentru că știi că umbrele zilelor se vor așeza cuminți în texte și vor rămîne acolo și cînd tu nu vei mai fi lîngă ele.

Dacă atunci cînd citim ne-am gîndi la toate astea, poate că n-ar mai fi nevoie să ni se spună că ce avem în față are la bază „fapte reale” și istorii adevărate.

Cărțile odată plecate în lume își lasă autorii în spate. S-ar putea ca senzația să fie foarte asemănătoare cu ceea ce trăiesc părinții cînd le pleacă copiii de acasă. Nici ei nu mai știu ce să facă și nici cum să se poarte. E nevoie de un timp în care să te iei în posesie.

Oricît de orgolios ar fi un scriitor, el știe că nu poate să schimbe lumea. Ea își va vedea de viață și cu cartea lui și, cel puțin la fel de bine, și fără ea. Va fi incredibil de frumoasă uneori și imposibil de crudă alteori. Dacă îmi doresc ceva, însă, e să pot salva ceva din lumea mică. Pe care o cunosc și care mi-a fost dată. Așa că aș zice că literatura e mai degrabă mijloc decît scop.

În momentul acesta mă bucură mai mult gîndul că aș putea să-i conving pe niște tineri cititori cît de important e să ajungă la cărțile care au fost scrise pentru ei, decît să vreau marea și sarea pentru volumul meu. Pe el l-am scris cît de bine am putut eu și mi-am încheiat socotelile. Va avea destinul lui, pe care eu nu-l mai pot controla. 

Mă gîndesc cîteodată cum ar fi fost viața mea fără literatură. Nu-mi prea iese exercițiul ăsta de imaginație. Așa că, dacă ce știu poate să-i ajute pe alții și să le facă mai clară lumea lor, mi s-ar părea un cîștig imens. Am ajuns în punctul în care îmi pasă ce e dincolo de bucățica scrisă de noi. Simt că dacă nu pregătim grădina și nu semănăm semințe bune în pămînt, în primăverile care urmează nu va ieși nimic.

Uneori e al naibii de greu și îți vine să renunți. Dar scriitorii au răbdare. Și știu atît de bine că, fără cititori noi, ceea ce fac ei ar putea să rămînă doar o tinichea, în loc să se transforme într-un mic și prețios lingou de aur.