Stau pe unul dintre cele mai confortabile scaune din cariera mea, o am pe mama alături, înaintea ochilor – un ecran imens, curbat. E vineri seara.

Cu mama am fost şi cînd au venit prima oară Robert Plant şi Jimmy Page la Bucureşti, la Deep Purple de asemenea, la Bob Dylan, la Phoenix şi Iris, şi ne-am îndreptat inclusiv spre underground cu concerte de muzică improvizată şi hip hop. Concertul Rolling Stones din Cuba, Havana Moon, se alătură acestor experienţe deşi, de data aceasta, nu sîntem pe stadion sau în club, ci la Grand Cinema din Băneasa. O singură noapte, cinematografe de pe tot cuprinsul globului, o producţie imensă, un concert cu peste un milion de fani, Cuba, rock`n~roll.

„Rolling Stones pot face lucruri care guvernelor nu le reuşesc” – spune Keith Richards la început, timp în care muzica britanicilor se suprapune cadrelor emoţionale din Cuba, de pe străzi, de la pregătirea scenei. Considerată „deviantă” de la ideologia oficială, trupa a avut restricţii pentru concerte şi pentru distribuţia producţiei muzicale; în ultimii ani, însă, viziunea oficială cubană se relaxează, iar una dintre libertăţile permise este inclusiv organizarea acestui eveniment. Două ore de rock`n`roll, intrare liberă. „Oamenii îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru Rolling Stones” remarcă mama mea. Într-adevăr, camera surprinde gesturi de extaz în public; cînd părăseşte scena şi figurile celor patru, se îndreaptă spre mulţimea care cîntă, transpiră, rîde, fumează, sînt sute de mii de oameni împreună, unii înţeleg ce se întîmplă, alţii nu.

Mick Jagger aleargă dintr-un capăt în celălalt al scenei, aşa cum îi e obiceiul. Nu-nţelegi cum într-un corp de 70 de ani se mai găseşte atîta energie şi cum îşi menţine controlul vocal. Keith Richards, din spatele feţei ridate şi a părului alb, păstrează aceaşi lejeritate în gesturile cu care cîntă la chitară. Charlie Watts pare puţin deconectat de show, merge mai încet, dar rezistă pe tot parcursul concertului. Ronnie Wood, cel mai tînăr dintre ei („numai” 68 de ani), este vioi şi încîntat de tot ce i se întîmplă. Timp de două ore îi ai aproape, le poţi studia feţele, mişcările, atitudinea. „They are not faking it”. Cel puţin, camera nu te lasă să vezi altceva. Încheie cu „I Can’t Get No Satisfaction”, dar pînă aici au trecut prin „Sympathy For The Devil”, „Brown Sugar”, „It’s Only Rock’n’Roll”, „You Can’t Always Get What You Want”, puncte de reper pentru discografia Rolling Stones şi pentru memoria noastră.

E straniu că nu te poţi ridica şi dansul pare nefiresc într-o sală de cinema. E drept, nu ştiu cum au decurs lucrurile în alte părţi ale lumii, la aceeaşi proiecţie. Cînd s-au aprins luminile n-au existat aplauze, iar lumea a plecat în linişte. Pe undeva, cred că mulţi dintre noi îşi spuneau „România a ieşit înaintea Cubei din comunism. Noi ştim mai bine versurile ca ei.”

Foro: wikimedia commons