Am citit Scrisorile persane ale lui Montesquieu în facultate. Mi-au plăcut și mi-au picat și subiect la examenul de franceză. Am luat un nouă, ceea ce la cursul domnului Vasile Zincenco nu era chiar de ici, de colo. Oricum, un lucru e clar și acum, după ce am uitat ce i-am spus despre ele: textul acesta publicat în 1721, la Amsterdam, fără semnătură, pentru că autorul său era complet necunoscut în lumea literară, a demonstrat că unele adevăruri pot amuza și ustura în egală măsură dacă sînt puse pe seama privirii unui străin. Magistratul baron Montesquieu s-a bucurat, după apariția Scrisorilor, de recunoaștere și ușile saloanelor vremii i s-au deschis larg, lumea mondenă fiind cucerită de verva personajelor sale. Discută despre tot și despre toate, așa cum numai niște outsideri pot uneori să facă. Sigur, e vorba despre o convenție literară aici, dar principiul rămîne valabil.

M-am gîndit la călătoria lui Usbec și Rica de curînd, în timp ce mă apucasem de Călătorind prin Europa de Est a lui Gabriel García Márquez (Editura Rao, 2016, traducere de Tudora Șandru-Mehedinți). E vorba despre voiajul din 1957 în țările de dincolo de Cortina de fier. Din păcate, Márquez n-a trecut și prin România. Aș fi fost curioasă ce i-ar fi sărit în ochi. Pentru că și la el există un amestec de tragic și comic care umanizează toată lumea estică pe care o descoperă. Obsesia pentru ceasurile de aur, cum cred toți că are călătorul nostru și-l privesc cu invidie, cehoaica care se oprește noaptea, pe caldarîm, și-și scoate dresurile de nailon ca nu cumva să le rupă, pentru că sînt un articol prețios și scump,  fragmente ca acestea, la care îți vine să rîzi în hohote: „Eu am cunoscut un delegat german care, într-o gară din Ucraina, a făcut elogiul unei biciclete rusești. Bicicletele sînt foarte puține și scumpe în URSS. Proprietara bicicletei elogiate – o fată – i-a spus neamțului că i-o face cadou. El s-a împotrivit. Cînd trenul a dat să plece, fata, ajutată de mulțime, a aruncat bicicleta înăuntrul vagonului și, fără să vrea, i-a spart capul delegatului. La Moscova a devenit un spectacol familiar la festival: un neamț cu capul bandajat plimbîndu-se pe bicicletă prin oraș.“ Dar parcă cel mai înduioșător episod dintre toate, care are în el tot absurdul și drăgălășenia unei lumi, rămîne relatarea aceasta de la Moscova: „Oamenii simțeau dorința să vadă, să atingă un străin, ca să se convingă că e făcut din carne și oase. (...) La Moscova au venit curioși din toată colțurile URSS. Au învățat limbi străine în galop pentru a putea să vorbească cu noi. (...) Un băiat din Murmansk, care economisise poate un an pentru a face călătoria de 5 zile cu trenul, ne-a oprit pe stradă și ne-a întrebat: Do you speak English? Era tot ce știa în engleză. Dar ne-a prins de cămașă și ne-a vorbit mai departe într-o rusă disperată.”

Cînd ați văzut primul străin în viață? Eu n-o să-l uit pe Alain, un francez simpatic, pe care-l cunoscuse unchiul meu și care, o vreme, după Revoluție, a făcut parte din familie. Devenise un fel de porte bonheur al nostru, al tuturor. Mi-am și chemat niște prietene la un moment să-l vadă. Omul n-avea nimic special, era un inginer dintr-un oraș de provincie, care venise fără familie și, cel mai probabil, se cam plictisea. N-a fost masă sau călătorie de la care să lipsească. Uitaserăm cum apăruse, dar cît timp a lucrat în România, a fost străinul nostru personal.

De atunci, străinătatea s-a schimbat și pentru mine, ca pentru fiecare dintre noi. Am întîlnit oameni de peste tot, am călătorit, ne-am împrietenit, le-am vorbit despre România și, mai ales, i-am ascultat  pentru că m-a interesat ce văd ei. Încă mai tresar cînd aud pe cineva care vine din altă parte și poate să-ți spună în puține cuvinte ce nu merge deloc pe plaiurile mioritice. Ultima conversație am avut-o  de curînd, într-un bar, cu doi vecini de masă israelieni. Făceau afaceri imobiliare de mulți ani aici și în alte părți. Le plăcea Bucureștiul, oamenii li se păreau prietenoși, mîncarea bună, dar au zis la un moment dat: „Peste tot în lume e mai simplu, dar la voi, cu taxele, cu TVA-ul, nimeni nu știe cum e cu adevărat.“