Comentariu la articolul din nr. 742 al Adinei Popescu, „Bucureşti, o prelungire a comunei Voluntari“ 

Și eu m-am născut în București acum aproape 78 de ani. E un oraș pe care l-am iubit și îl mai iubesc încă, dar cu enorm de multă amărăciune… Pentru că mai are colțuri pline de farmec, dar care vor pieri curînd sub kitsch-ul promovat cu încîntare, cutezanță și neobrăzare de Gabriela Firea, împreună cu lăcustele de care e înconjurată.

Dezastrul ăsta a început de multă vreme, de pe timpul lui Ceaușescu. Dej a fost prea ocupat cu distrugerea elitelor românești, n-a avut timp să se ocupe și de sistematizarea orașelor. Am trăit pe o stradă paralelă cu Calea Floreasca și perpendiculară pe strada Vlădescu (actualmente George Călinescu). Era o stradă de margine de București între anii 1940 și 1965, cînd am plecat de acolo. Locuiau pe ea și intelectuali, și funcționari, și mici meșteșugari care au putut să-și mai păstreze afacerea pînă prin 1959, cînd au dispărut toate micile afaceri particulare. Erau case frumușele, îngrijite, majoritatea cu proprietari, dar și cu chiriași. Cu grădinițe, cu tei, cu duzi. Era și un bloc mare construit în epoca interbelică pentru funcționarii Poștei, prin curtea căruia se putea trece în Calea Floreasca.

Pe strada Vlădescu era și casa lui George Călinescu. Mahalaua îl numea „nebunul de la casa cu icoană“ pentru că pe deasupra unui gard înalt care o separa de restul lumii se vedea sus pe zidul de la stradă o mare icoană a Sfîntului Gheorghe. Călinescu obișnuia să iasă vara la poartă în șort și papuci și să-și privească vecinii. Acum, strada Cornescu, pe care locuiam, nu mai există, în locul ei tronează piața și complexul Floreasca (construcție de pe vremea lui Ceaușescu), iar strada Vlădescu, alias George Călinescu, este formată din bloculețe de trei etaje. A mai rămas în picioare doar casa lui Călinescu, dar icoana de pe calcanul ei a fost luată, gardul înlocuit cu unul de fier forjat și farmecul ei a fost anulat. Deși în ea se află un sediu al Institutului „George Călinescu“. Măcar pentru că cei de dinăuntru se ocupă cu arta scrisului poate ar fi trebuit să fie păstrat spiritul celui care a locuit-o.