În prima seară în Barcelona, nimeresc din întîmplare într-un anticariat micuţ din zona centrală. În fundul sălii, doi bărbaţi în vîrstă ne mai aruncă o privire în timp ce răsfoim cărţile: mari clasici, autori moderni şi contemporani, poeţi şi prozatori în catalană, spaniolă şi engleză. Prietena cu care călătoresc îmi face o fotografie, cineva îmi spune că hîrtia cărţilor vechi miroase a vanilie şi de-asta ne place atît de mult, nu ştim ce să cumpărăm mai întîi, hotărîm să ne întoarcem spre finalul vacanţei.

În parcul Güell, doi columbieni cîntă la chitară despre una blanquita, vizavi de terasa Canta y no llores, un bărbat în vîrstă ne strigă „Palomitas!”, oamenii de peste tot sînt calzi şi prietenoşi, dacă le vorbeşti în spaniolă, îţi răspund cu „guapa” ori „cariño”, un chelner ne oferă şampanie, scuzîndu-se că ne-a făcut să aşteptăm, pe plajă e linişte şi curăţenie, doar într-un colţ un grup de tineri cîntă şi dansează pe Bob Marley şi The Doors. În port, iese în larg un vas vopsit negru, botezat Rock ’n’ Roll, şi toată ziua am în minte coloana sonoră din Pirate Radio. În jur se vorbeşte, amestecat, engleză, spaniolă, franceză sau germană, ca-ntr-o mare familie. La Muzeul Ciocolatei, mă simt cum trebuie să se fi simţit Hansel şi Gretel în căsuţa lor, cu parfumul amărui de cacao înconjurîndu-mă din toate părţile. Parcul Montjuic e pustiu, în vreme ce lumea se îmbulzeşte în faţa clădirilor realizate de Gaudi, două turiste germane se urcă cu picioarele pe decoraţiunile din parcul Güell, să-şi facă un selfie, iar pe sculptura cu pisica grasă a lui Botero, cineva a scrijelit un „go vegan”. La Els Quatre Gats, cafeneaua frecventată pe vremuri de Picasso, e plin, şi plin e oraşul de graffiti cu pisici şi chipuri de femeie. Beau cafea într-un scuar micuţ din cartierul gotic, la fîntîna de lîngă s-au adunat mai mulţi locuitori din zonă, locul pare ascuns, doar pentru ochii lor. Au înflorit teii şi aici, cu toate că-s mai puţini ca-n Bucureşti – platanii sînt cei care domină pe bulevardele şi aleile largi, iar înspre plajă, şi palmierii. La altă terasă, un localnic povesteşte că sangria de acolo e cea mai bună, nu aceea din La Rambla, la suprapreţ. Într-un pasaj aproape de Muzeul Picasso, o turistă britanică bea ceai, citeşte puţin, se odihneşte şi apoi pleacă iar cu rucsacul în spate. Rar, citesc cîte o ştire din ţară, pe un perete aproape de Plaça Reial, fotografiez un text şters de vreme: „Esta democracia es una mentira” / „Această democraţie e o minciună”, am sentimentul că sînt atît de departe de România, şi totuşi atît de aproape.

Mă uit la bulevardele largi şi clădirile cu arhitectură superbă, mă gîndesc cum ar fi să mă mut de fiecare dată cînd văd vreun anunţ de închiriere, ceva cu balcon mare, aici, în clădirea turcoaz, ar fi numai bine. În Barcelona, „revoluţia în trafic” s-a petrecut de mult, nu vezi maşini lăsate pe trotuar (au multe parcări subterane), se circulă mult cu bicicleta sau pe scuter, metrourile şi autobuzele vin rapid, în fiecare staţie sînt panouri care te anunţă cît mai ai de aşteptat şi există indicatoare turistice peste tot. Se urcă pe la uşa din faţă şi se pot lua bilete de la şofer – cît am stat, n-am văzut nici un controlor, totul pare că se bazează pe bun-simţ (ba chiar unul dintre şoferi mi-a făcut semn, văzîndu-mă cu bagaje şi mi-a indicat ruta cea mai simplă către aeroport).

Fireşte, nu e totul perfect: îşi au şi ei cerşetorii lor sau vînzătorii ambulanţi (mai mult sau mai puţin toleraţi de poliţia locală), iar dacă ieşi din zona centrală, vezi numeroase graffiti împotriva turiştilor – barcelonezii au organizat în ultimii ani mai multe proteste împotriva mulţimilor care le iau cu asalt oraşul şi-i sufocă. Citesc că, înainte să fie aleasă primar al Barcelonei, Ada Colau a fost activistă într-o mişcare privind criza locuinţelor în Spania, şi, într-o dezbatere parlamentară din 2013, a declarat că: „Singurul motiv pentru care mă aflu aici e că sînt, pentru moment, un chip vizibil al mişcării cetăţeneşti.” La începutul mandatului, în 2015, şi-a redus drastic propriul salariu şi alte cheltuieli, a donat bani, a petrecut o noapte cu oamenii nevoiaşi într-un adăpost şi a redirecţionat fonduri pentru mesele şcolare ale copiilor săraci. Şi, cu toate acestea, la doar trei luni de la începerea mandatului ei, barcelonezii i-au atras atenţia că încă n-a venit cu nici o soluţie pentru identitatea oraşului vizitat de trei milioane de turişti anual.

Ne alăturăm şi noi acestor milioane, încă două fete venite la un festival de muzică. Ne aşteaptă cîteva seri pline de concerte, la majoratul Primavera Sound – fiecare o mică bijuterie, în felul său. Un cuplu de olandezi în vîrstă se sărută şi dansează încet pe „Distant Sky” al lui Nick Cave, un băiat de lîngă mine îi strigă lui Adam Granduciel de la War on Drugs că-i minunat, Charlotte Gainsbourg mi se pare frumoasă şi văzută de aproape, la Slowdive, cineva spune „aştept să-i văd de douăzeci de ani”, adorm cu The National încă în minte. E aproape două dimineaţa şi stau singură la marginea unui gard, pe nisip. Pe lîngă mine trec valuri-valuri de oameni, undeva în faţa mea, departe, e marea, praful se ridică şi-mi intră în ochi, Arctic Monkeys tocmai şi-au încheiat concertul, în cap îmi sună toată muzica pe care-am ascultat-o aici şi mi-aş dori să nu se mai termine.

În ultima zi, intru în trei-patru librării, mă învîrt aiurea prin centru, dar micul anticariat de la început e de negăsit, parcă l-ar fi înghiţit pămîntul. Întoarsă înapoi în România, nu pot scăpa de sentimentul că mi-aş fi imaginat eu toată această lume minunată. Bucureştiul e cu atît mai brutal după ce te întorci de undeva din afară, după cum remarcă arhitectul Şerban Sturdza într-un interviu din Dilema veche. Imediat ce cobor din avion, mă asaltează ştirile din ţară: marele miting PSD urmează în weekend, dosarul Roşia Montană retras de la UNESCO, proteste, dezamăgiri. Un prieten îmi spune că se gîndeşte să plece definitiv din ţară. Nu mai participă la mitinguri, i se pare că nu mai au nici un sens. Merg cu altă prietenă la protest, e cald, au venit cîteva mii de oameni, unii stau aliniaţi cu faţa la Guvern (statul paralel), noi nu ştim încotro să ne îndreptăm.