Într-o sticlă sterilă se amestecă suc pancreatic și glucoză, apoi se adaugă 35 de grame de ficat și 15 grame de inimă de rață și se lasă la fermentat 40 de zile. Apoi, se ia o picătură din soluție și se adaugă într-o sticlă cu apă pură, se amestecă și se varsă, după care sticla se umple din nou doar cu apă, se varsă din nou, se umple din nou. Preț de 200 de ori. Din ultima apă se îmbibă tablete care conțin zahăr și lactoză – vîndute mai apoi pe post de remediu homeopat care combate gripa. Este vorba despre metoda Korsakov, o metodă de diluție interzisă în Franța pînă în 1992, excepție făcînd cunoscutul Oscillococcinum, care a beneficiat de o măsură specială și care este și azi unul dintre cele mai vîndute medicamente din Franța. 

Recunosc că primul impuls pe care l-am avut citind cîte ceva despre homeopatie a fost să mă crucesc, stupefiată de bizarul procedeu pe care l-am etichetat, în primă instanță, drept șarlatanie. Însă m-am oprit – ceea ce citisem era, totuși, la un nivel superficial și cred că doar un specialist sau cineva care a studiat problema în profunzime s-ar putea pronunța.

Cu toate astea, gîndul m-a dus înspre nevoia constantă pe care o avem, cu toții, de povești. Cînd realitatea ne sperie, ne spunem că „dracul nu poate fi atît de negru” și căutăm acele scenarii frumoase, pe care ni le facem în cap, în care să ne refugiem, ca odinioară în brațele mamei, unde nimic rău nu se putea întîmpla. Ceea ce, cred, este benefic, cît timp nu pierdem legătura cu realitatea.

Bunăoară, cîți dintre noi nu s-au visat, la răstimpuri, cîntăreți celebri de rock, deși nu aveau nici o aptitudine muzicală? Cîți nu mîncăm spanac, crezînd că ne va face mai puternici și cîți nu ronțăim 10 nuci caju pe zi, crezînd că ne vor proteja de cancer? Sau cîți nu ne-am imaginat relațiile cu cei din jur mai bune decît erau ele în realitate? Iar dacă vorbim despre realitățile social-politice, cîți dintre noi nu consideră actualitatea drept una înfloritoare?

Cosmetizarea realității ne ajută, din cînd în cînd, să trecem peste etape grele din viață. Este ca un soi de șoc pe care ni-l autoinducem pentru a ne proteja mintea de stres, pentru a induce, prin iluzie, un soi de criogenie mentală – în speranța că, la trezire, momentele grele vor fi trecut.

Pe de altă parte, dacă ne încumetăm să facem acel bungee-jumping înlăuntrul nostru și să ne lăsăm pradă reveriei, trebuie s-o facem pe perioade scurte și să fim mereu atenți ca frînghia care ne ancorează de realitate să nu se rupă și să picăm în genunea fanteziei noastre, fără șansă de a reveni cu picioarele pe pămînt. Odată ce aceasta se rupe, devenim victime ale minciunilor frumoase. Care, cu moderație, pot fi salutare, dar în care nu trebuie sălășluit ca într-o bulă permanentă. Căci oricît de frumoase ar fi iluziile, sfîrșitul lor este de cele mai multe ori brusc și definitiv – nelăsînd nici un punct de sprijin în loc.