Iar a început. Credeam că se terminase, dar m-am înșelat. Într-o emisiune TV din 28 mai (o puteți vedea aici, dar o să vă pierdeți vremea) a fost scos de la naftalină un text din 2012 (îl puteți citi aici, dar nu e articol de presă, e propagandă și manipulare) și s-a pus, ca-n ședința de partid, problema „de principiu”: ce scriitori promovează statul român în străinătate? De principială ce-a fost, chestiunea s-a redus la un singur nume: Mircea Cărtărescu, despre care s-a spus că ar fi beneficiat de „miliarde” de la Institutul Cultural Român, pe vremea cînd era condus de Horia-Roman Patapievici. Că ar fi avut un statut privilegiat la traducerea în alte limbi.

Scriu aici, pentru cine are chef să creadă, cum stau lucrurile. Mai precis, cum le știu eu. Și cred că le știu bine. Pentru că, între 2006 și 2011, am făcut parte din mai multe comisii care au jurizat propunerile de traduceri ale cărților românești în alte limbi.

S-o luăm pe rînd.

Translation and Publication Support Programme (TPS) a fost lansat în 2006, după un model care funcționează și în instituții similare din alte țări (Centre National du Livre din Franța, Institutul Suedez, Institutul Polonez etc.). Programul continuă și azi, sub egida Centrului Național al Cărții – vezi aici  și aici.

Cum funcționează? Simplu. Editurile străine care doresc să publice cărți ale autorilor români solicită sprijin financiar de la ICR. ICR suportă plata traducătorului și, în unele situații, o parte din costurile de producție. În anii aceia (2006-2010), cererile de finanțare erau evaluate de către un juriu independent, alcătuit din experți, nu de către ICR sau de președintele său.  De altfel, conducerea ICR era ultima care afla rezultatele evaluării, în momentul cînd totul era definitivat și hîrtiile semnate. În funcție de punctajul obținut – după niște criterii riguroase, printre care calitatea editurii și a traducătorului, planul de promovare, planul de distribuție și altele – editura solicitantă primea sau nu finanțare.

Cît am fost în comisiile de evaluare, am lucrat alături de editori, traducători, agenți literari și experți în management cultural de cea mai bună calitate. Au fost, de cîteva ori, și experți străini (cunoscători ai limbii și culturii române), tocmai pentru a asigura o cît mai mare diversitate a perspectivelor. Știu că la noi predomină gîndirea de „gașcă literară”, dar comisiile n-au fost deloc așa, în anii aceia. Nu, nu erau formate din „prietenii lui Patapievici”.

O singură dată, la prima jurizare, cineva din conducerea ICR (nu președintele) a venit să ne ureze, scurt, spor la treabă, și a plecat – tocmai pentru ca prezența sa să nu se interpreteze ca „încercare de influențare”. În rest, la sesiunile de evaluare am lucrat singuri și nederanjați de nimeni, timp de 2-3 zile pline, asistați de un angajat al ICR care se ocupa strict de partea administrativ-birocratică. Acordam punctajele individual și apoi centralizam datele. Dacă între noi apăreau diferențe de peste 10 puncte, rediscutam cererea respectivă, cu argumente, pînă ajungeam la un consens. Pot să spun că am și respins unele cereri de finanțare (inclusiv pentru cărțile lui Cărtărescu) pentru că editura sau traducătorul nu prezentau suficiente granții de calitate. Sau pentru că planul de promovare și planul de distribuție erau slabe. Și nu-mi aduc aminte să fi acordat vreodată punctajul maxim (100), tocmai din grijă pentru cheltuirea banilor publici (căci sumele se acordă proporțional cu punctajul). Jurnaliștii patriei care nu dorm noaptea de grija banului public ar putea cere, cred, de la ICR, în baza legii 544 privind accesul la informații publice, documentele jurizărilor (o parte se găsesc aici, nu știu de ce nu sînt toate). S-ar convinge, după părerea mea, că TPS, inițiat și gîndit pe vremea cînd ICR era condus de Horia-Roman Patapievici, a fost cel mai cinstit și corect și profesionist program de traducere a cărților românești în alte limbi. Repet: nu ICR sau „statul român” au decis ce autori/cărți se traduc, ci editurile străine propuneau cărțile. Și s-au tradus sute de cărți, de autori diferiți, clasici și contemporani. Datorită acestui program, au apărut în străinătate, din 2006, mai multe cărți românești decît în toată istoria culturii române moderne (564 între 2006-2016, găsiți lista aici). Și programul continuă.

Revin la Mircea Cărtărescu. El este de multă vreme atacat pe nedrept. Din cînd în cînd, tot felul de inși – din nepricepere, din frustrare, pentru că așa li s-a comandat sau din alte motive meschine – se-apucă să vorbească despre „statutul său privilegiat” și despre „miliardele” pe care le-ar fi cheltuit statul român pentru a-l promova. Greșit. Cînd a început ICR să finanțeze traducerile cărților românești, Mircea Cărtărescu era deja tradus și cunoscut în multe țări europene. De fapt, e invers: el este cel care a promovat literatura română. El a deschis drumul pe care au mers, apoi, și alții. Iar astăzi este perceput drept unul dintre cei mai importanți scriitori europeni. E deja acolo, în mediile culturale care contează. Aceiași jurnaliști care mor de grija banului public ar trebui – dar mă tem că e peste capacitățile și preocupările lor – să dea o tură prin presa străină. S-ar lămuri repede care e prestigiul lui Cărtărescu în Europa. Nu l-a obținut „pe pile” (căci în Suedia, Germania ori Italia nu funcționează „telefonul scurt”, ca-n presa dîmbovițeană). N-a luat atîtea premii europene pentru că i le-au „aranjat” Băsescu ori Patapievici (cum cred mințile odihnite de pe la noi). Ci pentru că e cu adevărat un mare scriitor (pe care mă tem că nu-l merităm, dar asta e altă discuție). Aș spune că statul român a cheltuit prea puțin pentru promovarea lui Cărtărescu. Și cheltuiește în general prea puțin pentru promovarea culturii române. Și nici nu și-a definit clar politicile publice pentru difuzarea culturii române în străinătate, cu excepția perioadei cînd ICR a fost condus de Horia-Roman Patapievici. El și echipa sau au avut cu adevărat o viziune coerentă pe tema asta și au aplicat-o sistematic, pînă cînd au fost îndepărtați în cel mai josnic mod.

Așa că „miliardele pentru Cărtărescu” reprezintă un non-subiect, o prostie. Dar în curticica noastră mică și meschină propaganda și demascările încă prind. Scînteia de pe vremuri s-a spart în bucăți, a făcut pui. Iar „omul nou”, construit de regimul comunist, trăiește încă printre noi, în mii și mii de exemplare, care asigură audiența și răspîndirea tuturor prostiilor.

Foto: Mircea Cărtărescu la Festivalul Dilema veche, Alba Iulia, 2014. © Mircea Oculeanu