De curînd am primit un telefon, la care, grăbită și cu multe pe cap, am răspuns cum obișnuiesc s-o fac de prea multă vreme, cu un: „Bună, zi rapid, cu ce te ajut?” La capătul celălalt, mica tăcere urmată de un „cu nimic, voiam doar să văd ce mai faci” m-a blocat, m-a făcut să mă bîlbîi și să-mi dau seama că, prinsă în iureș, am uitat că mai există oameni care te sună doar ca să-ți dea binețe.

Și m-am gîndit cum, în ritmurile trepidante ale vieții, prinși de muncă și de o alergătură nebunească în jurul propriei cozi, uităm cum e să-ți mai pese de cel de lîngă tine. Devenind, din ce în ce mai mult, insule izolate, prietenii sînt de căutat doar cînd avem nevoie de ei, iar din ecuația prieteniei excludem variabila altruismului. Rămînem, în schimb, doar cu un soi de instrument de socializare și nimic mai mult.

Ce mai înseamnă prietenia este, zilele astea, în București, și un subiect de festival. Inedit, de care aveam să aflu întîmplător, dar care m-a sedus încă de la deschidere. „Sîntem povești” - este un festival aflat la a doua ediție care își propune, anul acesta, să „rescrie povestea prieteniei”, potrivit organizatorilor, Asociația Culturală Gradusart.

Spuneam că este inedit pentru că e vorba despre un festival de storytelling – care adună adică, povestitori din toată lumea. Cu ocazia asta aveam să aflu că, a fi povestitor este, în alte țări, o meserie reală, inclusă chiar în nomenclatorul meseriilor.

Cum se rescrie, așadar, prietenia, prin povești?

Jeff Gere, unul dintre invitații festivalului, maestru păpușar din Hawaii și povestitor profesionist de 8 ani, face un exercițiu simplu: se ridică, ne privește cîteva secunde, după care ne pune să-l urmăm: zîmbește, zîmbim și noi; se încruntă, noi la fel. După care lucrurile o iau de-a dreptul la vale: hawaianul ne poartă, pe nesimțite, gîndul înspre copilărie, cînd ne hlizeam, imitam animale, țopăiam, mîrîiam, ne strîmbam: la final, se oprește și ne spune: „acum, toți din încăperea asta sîntem prieteni” – și rîdem, pentru că ne dăm seama că, pentru cîteva minute, am fost cu toții complici în această nebunie frumoasă a simplei conexiuni umane. Fără complicații raționale.

Prietenia nu trebuie să fie complicată. Nu trebuie să-i atîrnăm tinichele care zornăie. Este, pînă la urmă, ceva simplu, de care îți dai seama întorcîndu-te în copilărie. Îndrăgeam pe cineva cu care ne simțeam bine, și ne doream, prin acest drag, ca celuilalt să-i fie la fel de bine. Dacă celălalt era fericit, eram și noi, dacă noi eram triști, și amicul era posomorît.

Poveștile din festival abia urmează să fie spuse. Ticluite, cu ajutorul unei sfori, de Ann Glover, povestitoare venită din Canada, spuse prin intermediul personajelor-animale, de către John Mukeny Namai, din Kennya sau aduse din Coreea de Sud, de către Alicia DongJoo Bang. Pe ei, dar și pe participanții români la festival, actrița Giorgiana Popan, scriitorul Leon Magdan, și jurnalista Adriana Ene îi puteți întîlni, așadar, pînă pe 4 noiembrie, la ateliere de storytelling și seri de povești desfășurate în mai multe locuri din București (programul, pe pagina de Facebook a Asociației Gradusart).

Și, poate, pentru cîteva zile, prin povești, să ne reamintim de chintesența prieteniei: aceea care să ne îndemne să ne mai sunăm prietenii doar că sa le dăm binețe.