Avea tot felul de vorbe de duh și de haz. „Facem un trosc”, zicea ea, de cîte ori ne ieșea bine cîte ceva – un dosar tematic, de pildă. Sau o aniversare a revistei (cum a fost și-acum cîteva săptămîni – un trosc!). „Au pus-o de-un sentiment mai curat” – spunea antifrastic, rîzînd, despre două personaje de prin politică sau de prin show-biz care-și etalau „relația” prin tabloide, dîndu-se îngeri, deși se vedea de la o poștă că-i vorba de „enteres”.

„Te trăznesc!”, le spunea, zîmbind sau rîzînd în hohote, celor mai tineri din redacție cînd nu predau articolul la timp sau încurcau vreo corectură. Așa că vorba asta a devenit un fel de ordine de zi permanentă în redacție, repetată de toți (în absența sau în prezența ei): „dacă nu facem cutare treabă, ne trăznește Lena”. Asta mă ajuta și pe mine, ca proaspăt redactor-șef în căutarea „autorității” (într-un grup uman în care orice putea funcționa, mai puțin autoritatea – dar despre asta o să povestesc altădată), căci „pasam” severitatea pe seama ei.

magdalena_boiangiu„Noi nu trebuie să furnizăm capodopere”, spunea ea cînd vreun coleg se plîngea că n-are inspirație ori că nu știe despre ce să mai scrie ori că nu i-a ieșit bine articolul. „Noi trebuie să scriem niște texte care să intereseze pe cineva o săptămînă, pentru că săptămîna viitoare oricum o să scriem altele”.

Avea gazetăria în sînge. Și asta pentru că, înainte de a face gazete, citea gazete. Reușea să fie la curent cu ce e pe lume citind sistematic gazete străine (și vorbesc de începutul anilor ’90, cînd nu era totul „la un click distanță”, ca acum). Avea în spate zeci de ani de gazetărie, în presa scrisă și la radio, în vremuri grele. Și mai avea o nesmintită pasiune pentru teatru, căci scrisese cronici de spectacol tot așa, vreme de decenii. Așa că toți, la Dilema, am avut cîte ceva de învățat de la ea. Multe. În primul rînd respectul pentru meserie și un anumit fel de a gîndi, liber și autonom.

Cînd mă uit azi în jur, constat că are în continuare perfectă dreptate. Și nu-i vorba doar de politicieni, ci de o sumedenie de oameni care – na, acuma avem și Facebook… – își proclamă propriile „adevăruri” fără să-și pună o clipă problema că s-ar putea să fie și altfel; și că mai sînt și alții pe lume, care au alte „adevăruri”. Și că reflexele democratice înseamnă să ai minima curiozitate – umană și intelectuală – de a te pune, măcar o clipă, și în pantofii celuilalt…

articol preluat de pe mirceavasilescu.blog