Pe Albert Camus l-am descoperit în liceu. Am citit Străinul și mi-a plăcut enorm. Scena crimei de pe plajă m-a bîntuit multă vreme. Mi se părea că e acolo ceva ușor și transparent, dar și o lentoare ca de plumb care îmi paraliza mîinile și picioarele cînd mă gîndeam la ea. Amintirile livrești se ordonează straniu, așa că la un moment dat aș fi putut să bag mîna în foc că romanul așa începe: cu soarele și lumina lui roșie, dementă, care încețoșează privirile și deformează senzațiile, și nu cu înmormîntarea mamei protagonistului.

Tot în vara aceea din adolescență am dat și peste volumul de povestiri al lui Camus, Exilul și împărăția. Îmi rămăsese în minte una dintre ele, al cărei titlu îl uitasem: e vorba despre „Jonas sau artistul la lucru”. Mă fascinase finalul. Celebru, de altfel. Am recitit-o de curînd și mi s-a părut de-o actualitate năucitoare.

Jonas încearcă din răsputeri să-și vadă de arta sa. Se căsătorește, are trei copii, își dorește să fie un tată bun și un soț iubitor. Pictura continuă să fie scopul său principal. Adevărul care îl mînă în luptă. Dar, odată cu succesul, i se cere să fie prietenos și deschis, boem și burghez, om de lume și creator de școală. Casa i se aglomerează și nu mai reușește să-și găsească un mic spațiu doar pentru el în care să lucreze. Își improvizează un mic atelier în dormitor. Degeaba. Discipolii și gurile căscate, care îi susură în urechi teorii deștepte despre artă și despre cît de talentat e în ceea ce face, vin peste el. Îl vampirizează și el se lasă. Ipocrizia e sportul preferat al celor care îl frecventează, iar el pare că nu-și dă seama. Sau se complace. Cu ultimele puteri, încearcă să salveze ce se mai poate. Jonas face eforturi să nu se piardă în acest du-te vino, dar pămîntul îi fuge încet și sigur de sub picioare. Finalul e de-a dreptul tulburător. Cușca suspendată pe care și-o construieşte în propriul apartament e o punere în practică a mesajului ambiguu de la final: „Rateau privea pînza, în întregime albă în mijlocul căreia Jonas scrisese, cu litere foarte mici, doar un singur cuvînt, care putea fi descifrat, dar care nu ştiai dacă trebuie citit solitar sau solidar.” Între aceste cuvinte se joacă totul.

O altă parabolă de o actualitate frisonantă mi se pare Desenul din covor al lui Henry James. În facultate, cînd am citit-o, m-a amuzat. M-am pus ușor în pielea tînărului personaj care se întîlnește cu marele autor Hugh Vereker, după ce a scris un text elogios despre el, pe care l-a publicat într-o revistă. Vereker îi vorbește criticului într-o noapte despre „planul superb” al construcției sale literare, despre acel mister absolut neghicit încă de nimeni. Îi ia mințile. Îl pune pe jar. Îi întinde o capcană de jucărie. Și nu e singurul care cade în ea.