Am ajuns la poarta mănăstirii la ora 23,30, după o furtună teribilă cu fulgere înspăimîntătoare. Așa cum îmi spusese măicuța care ieșea din slujbă și mă suna ca să verifice unde sîntem pe drum, paznicul mănăstirii avea să ne aștepte pentru a ne conduce la camera noastră.

Îmi aduc aminte cum anul trecut, în octombrie, am intrat pentru prima dată în această mănăstire. Eram cu maică-mea și traversam o perioadă grea, avînd în familie un om grav bolnav. Doctorii ridicau neputincioși din umeri, iar noi am fost, cred, călăuziți către locul acesta. Rezolvarea problemei pe care o traversam a început în Mănăstirea Rîmeț, iar eu am făgăduit atunci că voi reveni pentru a simți energia divină a acestui loc cu mintea limpede de orice grijă și pentru a oferi la rîndul nostru ceva, orice, pentru ajutorul care ne-a fost dat.

În luna iulie a anului 2017 am pornit spre județul Alba cu soția mea, după ce am insistat telefonic pentru a rămîne două nopți în mănăstire. Maica cu care am ținut legătura ne-a spus fără ocolișuri, dar cu voce blîndă, specifică: „Stiți, domnu’ Alexandru, trebuie să vorbesc cu maicile dacă vreți să stați în mănăstire; putem să vă cazăm oricînd la Casa de Oaspeți…“ Dar eu voiam în mănăstire. Trebuia să fim în mănăstire.

Eram pe drum, mîncam la Fîntînița Haiducului în jurul orei 21,30, cînd maica mă sună: „Domnu’ Alexandru, unde sînteți? Numa’ aproape de Sibiu? Cred că se face unșpe, am să-i zic paznicului să vă întîmpine. Mîine dimineață, cînd vă treziți, fie veniți la slujbă și am să vă văd în biserică, fie întrebați de mine, bine?“ Nu știam la ce să ne așteptăm. Eu locuisem cîteva zile în Mănăstirea Tismana cu părinții cînd eram mic și rețin și acum cîteva nume de maici care se jucau cu mine și îmi acordau multă atenție și îmi dădeau multă ciocolată de casă. Soția mea interacționase cu biserici din București, iar gîndul că va sta două nopți într-o mănăstire de ­maici, la poalele munților, într-o comună din județul Alba, o preocupa teribil: „Nu știu, simt că venim noi așa, din afară, și le stricăm lor rutina, le deranjăm“. Nu aveam cum să o liniștesc pentru că, la rîndul meu, nu știam la ce să mă aștept sau cum să mă comport. Și eu aveam senzația că venim din lumea noastră de zgomot în lumea lor de liniște. Cert este că telefoanele maicii care ne purta de grijă (și simțeam asta în vocea ei) ne-au făcut să mai prindem puțin curaj. Mă gîndesc că mulți tineri care locuiesc în orașe și care merg pe la biserică (cum s-ar spune) nu numai de Paște ar fi deschiși experienței de a locui în mănăstire, dar le este teamă să nu fie prea zgomotoși, să nu încalce regulile pentru că nu le cunosc, că preoții sînt rigizi și mai ales maicile, care lipsesc cu desăvîrșire din biserica lor de cartier, că totul este o rutină care nu te include fiindcă n-are cum, că organizarea specifică te face să te simți constant pe dinafară, că ai fi mai atent la toate cele de mai sus decît la rugăciune-n Casa Domnului. Dar tocmai din aceste motive (care sînt firești pentru cei din afara instituțiilor să le spunem „încazarmate“, cum sînt și mănăstirile de maici sau de călugări), lumea lor este atît de fascinantă, atît de copleșitoare.

Dimineața, o așteptam pe maică la intrarea în biserică. Slujba tocmai se terminase la ora 9 (și începuse la ora 6 dimineața). Soția mea avea multe întrebări și frămîntări: „Oare o să fie deschisă cu noi?“ „Oare o să o putem întreba chestii, de genul cum a ajuns în biserică, la ce vîrstă? Ne va răspunde? Ar fi interesant să ne răspundă, ca să aflăm și noi cum se întîmplă lucrurile! Oare este o maică mai tînără sau mai în vîrstă?“

Maica s-a oprit lîngă noi: „Domnu’ Alexandru? Mă așteptam la cineva mai în vîrstă, nu știu de ce!“ Evident, și noi ne așteptam la același lucru, dar maica era tînără. A zîmbit cald și a întins mîna ca să facem cunoștință. Ne-a invitat la masă. Eram pregătiți psihologic pentru două zile fără ouă, lapte, unt, carne și ne aduseserăm la noi pateu de ficat de pui, conservă de ton, pregătiți să „fugim“ din mănăstire ca să mîncăm tot ce știam noi dacă ni se facea prea foame. Cînd colo, la masă erau jumări, slănină, brînză, ouă, toate din producția mănăstirii. Am aflat de la maică despre regulile Mănăstirii Rîmeț cu privire la mîncare, care nu sînt așa de stricte: „Maicile țin post, dar pentru că avem întotdeauna invitați, în mănăstire la noi se gătește și cu carne“. Maicile mîncau la masa lor, într-o anume liniște. O maică citea cu voce tare cuvinte bisericești stînd în picioare lîngă un perete. Se spuneau rugăciuni, pe fondul clinchetului de furculițe și linguri care se loveau încet de farfurii. După masă, am rugat-o pe măicuța care se ocupă de bucătărie și de sala de mese să ajutăm și noi cu ceva – este bine că în Casa Domnului să vii din cînd în cînd și ca să slujești, nu numai ca să primești. Pentru că maicile nu erau obișnuite cu bărbați care spălă alături de ele vase, pe mine m au rugat să șterg mesele și să aranjez farfuriile și tacîmurile pentru următoarea masă. Soția mea a primit un șorț și, cot la cot cu maicile, a spălat vasele care se strînseseră. Din cînd în cînd, maica responsabilă de noi venea să ne întrebe dacă sîntem bine, dacă avem nevoie de ceva. Văzînd cît de deschisă și grijulie este, am întrebat-o despre regulile și ritualurile vieții de maică. Am aflat că la vîrsta de 25 de ani a venit în Mănăstirea Rîmeț, unde a slujit în viața din mănăstire timp de zece ani, după care a fost călugărită în acest locaș sfînt. Anii în care slujesc în mănăstire reprezintă testul suprem: învață calea duhovnicească, cunosc regulile și ierarhiile specifice bisericești, se supun muncii specifice, încep să își definească un rol în organizarea internă a locașului, interacționează cu personalitatea și temperamentul celorlalte maici și ambele părți înțeleg dacă angajamentul poate fi ținut pe veci sau nu. Pe măsură ce trec anii, sora primește părți din uniforma de maică, pînă la ultima piesă. Astfel, Mănăstirea Rîmeț a devenit pentru maica noastră ceea ce se numește Biserica de metanie. Prin călugărie, maicile renunță la viața avută înainte de viața duhovnicească, primesc un nou nume și renunță la viața de familie pentru totdeauna. Înainte de viața din mănăstire, maica a fost o tînără care căuta ceva anume și credea că Yoga e calea, muncea și socializa cu prietenele, fuma pentru că fumau și ele, și se gîndea la bani și avuții pentru că la toate acestea se gîndeau și ele. Pînă la un moment dat, cînd un om care nu era părinte și nu avea o viață duhovnicească însemnată i-a spus, într-o discuție, că „este important să nu își piardă mîntuirea“. Acest cuvînt, care nu exista în vocabularul maicii noastre, a schimbat totul. A știut că acesta este sensul vieții. Mîntuirea devenise sensul vieții ei. Am discutat cu maica despre Iersualim, pe care ea îl vizitase în pelerinaj, despre Grecia, Serbia și Muntenegru, și am aflat despre biserici și mănăstiri impunătoare, despre sfinți și preoți făcători de minuni, despre care vorbea cu atîta pasiune…

Slujba de seară a început la ora 19 și s-a încheiat la ora 22,30. În Mănăstirea Rîmeț, slujba este ținută în mare parte de maici, care alcătuiesc și corul bisericesc, preoții intervenind în diferite momente, cînd enoriașii și maicile care asistă la slujbă se ridică în picioare în semn de profund respect. Oamenii stau în genunchi și este o liniște desăvîrșită. Îmi aduc aminte că în timpul Sfintei Liturghii de duminică, în biserica de la mine din cartier, bătrînele enoriașe (care fac parte dintr-un fel de departament intern, numit „Comitetul Bisericii“) vorbesc ca la piață, nimeni nu scapă necomentat, dar în fine, locurile nu suferă comparație. Maicile care intră în biserică în timpul slujbei merg întîi la maica stareță, în fața căreia se apleacă și îi săruta mîna. Apoi își iau locul, unele dintre ele alăturîndu-se corului. Nicăieri nu am auzit un cor bisericesc atît de frumos, în ciuda efortului susținut de a cînta versete bisericești și a citi încontinuu mai bine de trei ore. Nu am văzut organizare instituțională mai bună ca în acest sfînt locaș și nu am întîlnit oameni care să se dedice într-atît perfecțiunii fiecărui lucru pe care-l fac, așa cum fac maicile din Mănăstirea Rîmeț. Observînd din afară ritualul acestui loc, am ajuns să le admir pe maici pentru lupta continuă pe care o duc cu ele însele pentru a rămîne credincioase alegerilor lor.

În ziua plecării, am lăsat maicii noastre numărul din Dilema veche cu „Fenomenul Arsenie Boca“, pe care-l aveam la mine. Maica responsabilă de bucătărie îl vede și i-l arată maicii noastre, spunînd printre zîmbete: „Ăsta se confiscă! Am văzut înăuntru ceva interesant de citit!“ Nici nouă nu ne mai venea să plecăm și nici maicii nu îi mai venea să ne lase la drum. Așa cum spunea maica, rar se întîmplă să întîlnești oameni cu care să ai o legătură atît de puternică într-un timp atît de scurt. Dar ne îmbrățișăm, ne luăm rămas bun pînă data viitoare, iar maica mă lovește peste umăr prietenește cu gazeta și exclamă zîmbind: „Hai, domnu’ Alexandru, meri la drum! Vă așteptăm iară pe la noi, bine?“

Foto: wikimedia commons