Era o iarnă nealcoșă, cu zăpadă educată, bine crescută. Aveam 8 ani și deja mergeam la școală. Spun „deja” referindu-mă la ora aia matinală la care mergeam pe atunci, cînd încă abia se zorea ziua. Am văzut-o căzută în zăpadă și i-am zîmbit. Și ea mi-a zîmbit. M-am aplecat și am ajutat-o să se ridice.

Apoi am făcut cunoștință. O chema AGFA. Și era prima casetă din viața mea. Relația noastră nu a durat mult. Am dus-o învățătoarei și apoi am mers din clasă în clasă pînă am găsit victima care imprimase pe banda aia aproape 90 de minute cu ABBA. Am plecat acasă cu un mic regret de a nu o fi păstrat, dar convins că am făcut o faptă bună. Și așa și era, dar abia cînd am avut propriile mele casete am înțeles cu adevărat ce însemna să le pierzi.

Am avut întotdeauna o plăcere în a face o casetă pentru cineva. Asta însemna din partea mea o dovadă reală de apreciere, pentru că nu erau cîntece adunate și aruncate pe bandă. Să faci o selecție însemna să transformi caseta aia în inimă și să faci să-i bată fiecare milimetru de bandă. Să creezi o stare. O poveste. Să surprinzi. Plăcut. Am stat odată și o lună întreagă pînă selecția mi-a ieșit cum doream eu povestea. Pentru că e nevoie de povești. Lumea doarme, oricum, măcar poveștile să existe.

Pasiunea pentru muzică o am de la mama, care îmi spunea foarte des că ar trebui să fiu mai ascultător. Şi aşa am început. Casetele din copilărie nu erau multe. AGFA, TDK, Maxell și BASF. Și din pricina asta circulau între noi și le ascultam la nesfîrșit. Nu aveam multe opțiuni, ca acum, dar muzica era aleasă. Și le prețuiam cu adevărat. Tot unul dintre noi era sursa principală de muzică. Harry Nilsson, cu The Point, pe care scria cu markerul „Oblio”. Pink Floyd cu The Final Cut. Jim Croce, Simon & Garfunkel. Și alte casete înregistrate el știe de unde. Ascultate împreună, doar împreună. Pînă cînd banda începea să se descompună. Pentru a se compune la loc în mințile noastre.

Acum vreo 15 ani eram în trecere prin București și am dat pe la un magazin de muzică despre care auzisem lucruri bune. Un prieten luase o casetă de acolo și la întrebarea „Cît face?” i se răspunsese, admirabil, cu „Nu știu cît face, dar costă atîția lei.” Am trecut pe acolo și toate casetele alea cu muzică extraordinară dispăruseră, după legea cu copyrightul. L-am întrebat pe om (același) dacă nu mai are el pe undeva o casetă cu Cohen. Mi-a zis conspirativ să merg să îi aduc două casete goale și îmi înregistrează. I le-am adus, iar a doua zi m-am prezentat. Deși mai era o oră pînă la închiderea magazinului, omul a închis ușa și a spus: „Poliția, sunteți arestat pentru contra bandă.” Nu, de fapt a spus: „Poftim caseta cu Cohen. Pe a doua ți-am înregistrat eu ceva.” Și a pus caseta în casetofon. Repet, nici nu-l știam cu o zi înainte. Mi-a explicat toată frumusețea care era în albumul ăla, mi-a atras atenția la unele părți mai complexe, la solouri, la versuri. Am stat acolo la povești pînă s-a terminat caseta. Apoi am plecat, puțin zăpăcit. Ascultasem un album superb, cu un om de excepție. Albumul era Procol Harum Live with the Edmonton Symphony Orchestra, din 1972.

Mi s-a întîmplat de multe ori să nu-mi pot scoate din cap unele cîntece. Odată mă plimbam pe stradă și mi-am adus aminte de ELO, cu „Can’t Get It Out Of My Head”. Mi l-am derulat în minte de cîteva ori, apoi am intrat într-un magazin unde înregistrau casete, am stat pînă mi-au înregistrat albumul și am plecat cu el acasă, așa cum pleacă vînătorii cu cerbul vînat pe umeri, pescarii cu peștele de aur în tolbă sau alcoolicii cu o sticlă de vodcă în buzunar.

Întîlnirea cu Bruce Springsteen. Caseta cu Tunnel of Love m-a atras de la început. Eu fiind taur, ea fiind roșie, înțelegeți. Am tot dus-o pe unde am fost, așa cum alții își plimbă cîinii, pisicile sau piticii, peste tot. Mă gîndeam că poate scap de ea. O purtam în primul meu walkman, roșu și ăla. Îmi stăruia nu doar în auz, de la primul la ultimul sunet, ci și în minte și cumva, așa cum mi s-a întîmplat nu doar cu muzica-oameni, ci și cu oamenii-muzică, a ajuns într-un loc ferit din mintea mea, de unde nu mai poți ieși. Da, probabil că am mult spațiu liber acolo, de încap atîtea, mulțumesc. Nu, nu am reușit să scap de album. De cîte ori îl lăsam undeva în oraș, pe străzi ferite, și fugeam acasă, găsea mereu drumul înapoi și mă aștepta zîmbind sarcastic în poartă. Am ascultat caseta aia pînă cînd se stabilise o legătură atît de strînsă, încît, uneori, înainte de a adormi, îl auzeam pe The Boss șoptindu-mi, stereo, din partea aia a minții mele unde îi era deja și muzica, puțin răgușit, dar inconfundabil: „Visele, bătrîne, fac noaptea bună.”

Cînd aveam emisiunile de noapte de la radio mergeam mereu cu o geantă plină de casete, din care dacă foloseam vreo 10, poate 20. Dar mă simțeam în siguranță să le am la mine, pentru că puneam muzica în funcție de stare. În zori, în tramvai, dacă vedeai un adormit lîngă o geantă albastră care scotea un zgomot ciudat și plasticat cînd intra în curbă, eu eram. Nu, nu eu scoteam zgomotul, geanta. Casetele alea care, după emisiune, cînd rămîneau doar între ele, ca fetele, mă bîrfeau pînă ajungeam acasă.

Din timp în timp, le mai scot de pe unde sunt ascunse prin casă și le ascult. Sunetul e mai plat. Se mai împotmolesc uneori, banda se mai agață și trebuie să opresc și să adun la loc. Sunt mototolite. Carcasele sunt zgîriate. Unele nici nu pornesc, iar unele nu le mai am defel. Dar le simt la fel. La feel. Și revin la Bruce și spun și eu, dar fără virgule de data asta: visele bătrîne fac noaptea bună. Iar muzica, spre deosebire de oameni, nu minte. Doar inimă. Beat happens.

P.S.: casétă sf 1 Cutie în care se păstrează mici obiecte (prețioase) 2-3 (Înv; fig) Vistieria particulară (a unui suveran). 4. Construcție standardizată compactă din material plastic, în care se află montată banda magnetică (subțire și îngustă).

Foto: Liviu Balint