Recent, PS Mihai Frățilă, episcopul greco-catolic de București, a lansat o provocare esențială, într-o manieră interogativă, elegantă, adîncă, prin cartea sa Poate fi trimis Dumnezeu în exil?, apărută anul trecut la Humanitas. În locul unui răspuns oferit lumii seculare, obișnuită să lanseze ea însăși întrebările și să ofere verdicte conform propriilor criterii, avem aici o întrebare care este întoarsă acestei lumi, ca o oglindă care i se pune în față.

Marile adevăruri ale creștinismului sînt declarate cu simplitate și cu o delicatețe a firescului născut din rugăciune. Nu oriunde, ci într-o carte publicată la Humanitas, deci intrînd într un spațiu public românesc de facto secular. Și nu e puțin, dacă pentru locurile secularizării imaginea creștinismului se reduce de cele mai multe ori la o frică față de lege, repulsia față de o presupusă culpabilizare din partea Bisericii, plictisul în fața ritualului, apărarea zeloasă a vieții personale („nu-mi spune mie popa ce să fac“), descalificarea apriorică a validității filozofice a Revelației și reducționismul scientist („Cercetătorii au demonstrat…“). De aceea, într-o astfel de lume, rostul acestei cărți este de a rosti din nou niște adevăruri cu care vechea Europă era obișnuită. Iar acestea se concentrează în jurul unei descoperiri fundamentale: Dumnezeu ne-a iubit mai întîi, indiferent de meritele noastre. Răspunsul nostru prin credință și o viață dreaptă este posibil doar pentru că El ne a vorbit și ne-a căutat mai înainte. Ne putem îndrăgosti de El doar pentru că El este îndrăgostit de noi din veșnicie.

Cartea episcopului Mihai este astfel un ajutor pentru începutul vieții spirituale: pentru acel moment în care îți încetează anxietatea de om-prizonier al propriei tale condiții, conștient fiind că ești incapabil de a reuși pe cont propriu și cînd, în loc de a te resemna și a raționaliza această resemnare (în mod sofisticat-existențialist sau stupid-hedonist), înveți să te lași iubit.

Dumnezeu se uită la nevoi, nu la merite, scrie episcopul. E un Dumnezeu care se lasă schimbat de om, în vremea viețuirii sale întrupate alături de noi, răspunzînd unor strigăte sincere ale unor inimi rănite de iubire. Dumnezeu ne caută, ne vorbește, ne imploră și, ca act final, se lasă răstignit. Creștinismul nu e despre lege, despre ceea ce trebuie să facem, ci despre ce a făcut El pentru noi, un act istoric ce se autopropune fiecărei conștiințe cu delicatețea unei scrisori de dragoste. Cheia vieții stă în bucuria de a primi dragostea Sa răstignită. Aici se decide destinul unei persoane: Pot să primesc această dragoste, ce îmi arată deopotrivă cît sînt de neputincios și cît sînt de iubit? Pot să recunosc cît sînt de slab, cît de mult am greșit? Iar apoi îndrăznesc să cred în sîngele Domnului vărsat pentru mine, ființă unică și irepetabilă, cu o valoare infinită în ochii iubitori ai Tatălui? Accept iubirea lui Dumnezeu, astăzi, acum, iubirea care nu pune întrebări, nu așteaptă explicații, ci caută doar o inimă de copil gata să o primească?

Abia din această bucurie vin apoi iubirea și iertarea semenilor. „Ierți cu adevărat fiindcă, la rîndul tău, ai fost iertat. Ierți fiindcă, deși ai inima rănită, știi să ți-o păstrezi mereu caldă, conștient fiind că nu poți trăi fără pacea lui Dumnezeu. A fi capabili să iertăm este semnul unei respirații sufletești sănătoase. În viață, a inspira și a expira nu au rost decît împreună.“ (p. 92)

Cu bine,
Alin VARA