Fellini, cineastul, zice că e necesar din cînd în cînd – la trei ani o dată – să fii bolnav: “o boală nu prea gravă, dar mai ales nu prea dureroasă”. Să suferi vreo 25 de zile ca să ţi se deschidă un alt univers, să te supui unei igiene mentale, să întrevezi o clipă malul celălalt al Styxului. El zice că o asemenea boală foloseşte enorm inspiraţiei. Îl cred. Rubinstein, pianistul, zice invers: să nu te plîngi de dureri, să iubeşti viaţa căci şi viaţa te va iubi. “Viaţa nu-i iubeşte pe cei care se plîng. Viaţa iubeşte doar pe cei care o iubesc.” Îl cred şi pe el. Crezîndu-i pe amândoi, nu cred însă în nici unul şi stau la răscruce. Cui nu i-ar conveni să fie bolnav de boli nu prea grave şi mai cu seamă nedureroase? Şi unde a găsit pianistul femeia aceea de viaţă pe care dac-o iubeşti cu patimă şi ea să te iubească cu patimă? Totuşi, şi Fellini şi Rubinstein sînt din rasa celor care trebuie crezuţi. Crezuţi şi uitaţi. Eu nu cred, la răscruce, unde sînt, decît în bătăile mele de inimă, în furnicătura neplăcută din braţul meu stîng, în ţigara pe care nu trebuie s-o fumez, în cafeaua pe care nu trebuie s-o beau, în morcovii pe care-i mănînc de ani de zile ca să-mi scadă miopia. Şi nu scade. Eu cred în răscruci.

(Radu Cosașu, Un august pe un bloc de gheață, Supraviețuiri, volumul 6, Editura Polirom, 2007)

Începînd din 16 aprilie 2015, împreună cu Dilema veche puteți achiziționa “Colecția Fellini”: patru dintre cele mai bune filme ale regizorului Federico Fellini, care a primit Premiul Oscar pentru întreaga carieră în 1973. Detalii aici.