Astăzi, la 7 dimineaţa, cel mai frumos răsărit pe care l-am văzut în București, pe podul Basarab. Fundal: stoluri de porumbei, macarale, supermarketuri cu firme luminoase, clădiri în paragină, blocuri de locuințe, Gara de Nord, cu liniile de tren ca nişte tentacule lungite sub pod. Orașul ăsta încă mai are un strop de magie în el. Dacă vrei s-o vezi. 

„Instinctul” ar fi trebuit să-mi spună: „Repede, fă o fotografie şi posteaz-o pe Facebook”. Nu am făcut-o. Îmi place ca unele imagini să le păstrez doar în minte sau, uneori, să le (des)scriu. În aceeaşi zi, la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti, Vlad Zografi spunea că realitatea curge asemeni unei melodii – „mă interesează muzica pentru că nu este nimic încremenit acolo. Mă sperie fotografiile, sunt mincinoase în esența lor. Pierdem din vedere respirația amplă a vieții cu toate clipurile astea din viețile noastre.“ Căci ele nu redau adevărul, realitatea aşa cum e ea, spune el. Eu, însă, nu pot fi de acord. Fotojurnaliştii ştiu să redea lumea aşa cum este ea. Iar realitatea mea e plină de fotografii. În mintea mea rulează mai mereu cîte un film sau doar o imagine care mă bîntuie o zi întreagă.

Chipul mamei mele de acum treizeci de ani, în fotografia de nuntă, pe care îl asociez mereu cu păpuşa Anca (de pe vremea comunismului) – ambele la fel de frumoase şi fragile, cu ochi mari şi păr brun, cîrlionţat. Faţa prietenului din adolescenţă, adormită şi înfrigurată, cu buzele mov, după operaţia de apendicită. Imaginile oraşelor pe care încă nu le-am vizitat: Tilda Swinton şi străzile întunecate din Tanger-ul lui Jarmusch, în Only Lovers Left Alive, Barcelona turcoaz din Biutiful sau detaliile roşu aprins din Madrid şi din întregul film Julieta al lui Almodóvar. 

După ce mi-a spus un amic fotojurnalist că vrea să facă un proiect cu imagini ale păsărilor moarte, am început să le văd peste tot, luni întregi. Chiar şi-n moarte, au o graţie nebănuită. O vrabie pe bordură, cu aripile strînse şi capul atîrnat. În mijlocul bulevardului, printre maşini, un porumbel cu aripile deschise, fîlfîind încă în bătaia vîntului. O mierlă lîngă Institutul Francez, întinsă pe spate, maronie, cu aripile deschise uşor şi capul spart, sîngerînd. Nu am făcut nici una dintre aceste fotografii, ele exista doar în mintea mea. Singura imagine pe care am salvat-o în telefon e, de fapt, doar o aripă de vrăbiuţă, pe pămînt. Atît mai rămăsese din ea. Prietenul cu care eram atunci cînd am văzut-o, într-o primăvară rece, în Cişmigiu, mi-a spus să şterg imaginea, pentru că e morbidă. N-am şters-o. Am numit-o Dragostea, azi. 

La părinţii mei, am un dulap plin cu fotografii vechi, pe film, printate. Instantanee, vacanţe, cîteva petreceri – tata, în adolescenţă, costumat şi dat cu ruj –, dar şi multe momente importante. Astăzi, sîntem tentaţi să facem fotografii cu absolut orice. De multe ori, nejustificat, ba chiar pierzînd cu totul semnificaţia momentului. Aşa că înţeleg şi perspectiva lui Vlad Zografi. Şi eu mă simt, uneori, asaltată de prea multele imagini de peste tot, de reclame şi, mai ales, de oversharing-ul practicat în social media – selfie-uri, cafele şi cafeluţe, prăjiturele şi hăinuţe noi.

Mă întreb deseori ce mai e, de fapt, important pentru aceşti oameni, ce rămîne în urmă, pentru ei, din miile, sutele de mii de fotografii. N-ar fi mai bine să păstrăm unele dintre acele imagini doar pentru noi, sau, poate, să le arătăm numai persoanei potrivite?