Revenit de curînd în țară, după un prim an de studenție în Marea Britanie, și avînd, deci, încheiată socoteala anilor de liceu, nu am putut rămîne neatins de febra ce cuprinde an de an țara în preajma bacalaureatului, mai ales că, primăvara trecută1 am trecut și eu cu bine așa-numitul examen al maturității. Nu mi-a fost niciodată pe plac această metaforă, întrebuințată cu emfază de presa ce caută cu îndîrjire sezaționalul, iar singurul înțeles pe care eu i l-aș putea găsi este acela că după bacalaureat realizezi că perioada de probă s-a încheiat (un fel de free trial de la jocuri) și că abia acum îți iei, vrînd-nevrînd, viața în propriile mîini, experiența cu care se pleacă la drum din școală nefiind nici pe departe suficientă.

La introducerea lui, în anul 1925, bacalaureatul își propunea, după cum era scris în Monitorul Oficial de atunci, să verifice cunoştinţele dobîndite de elevi la materiile de studiu cele mai importante şi să dovedească influenţa studiilor făcute asupra formării cugetării lor. Or, o scurtă răsfoire a subiectelor din ultimii ani arată clar că ultima parte a scopului – și cea fundamentală – este una complet ratată. De exemplu, la limba și literatura română, la prima parte ai de răspuns la cîteva întrebări după un canon fix, iar la ultima ți se cere să redactezi, într-un limbaj care să se apropie măcar de cel de specialitate, un text de 600-900 de cuvinte despre tema sau personajele unei opere studiate. Strategia folosită de majoritatea elevilor este de a memora din diverse culegeri cîte un eseu pentru fiecare operă, interpretarea personală nefiind deloc încurajată, iar limbajul fiind greu de stăpînit. În cazul nefericit în care profesorul de la clasă este lipsit de charismă și de cultură, orele de română devin doar ore de pregătire orbească pentru Bac, iar strategia de mai sus devine într-adevăr cea mai bună. Cu o memorie bună, poți lua peste 9 fără să pui mîna pe un singur roman. În cei patru ani de liceu, autori precum Shakespeare, Dostoievski sau Goethe ajung să nu fie pomeniți nici măcar o dată. Oricum, în școală arta este complet neglijată (ajunge să facem cîteva desene și să ne jucăm de-a corul, poate nici măcar atît), așa că de ce literatura ar trebui să facă excepție? Ce rost are cultivarea frumosului? La matematică totul se rezumă la cîteva formule și teoreme de care să te servești pentru a rezolva diverse tipuri de exerciții. Legătura dintre rezultate, contextul istoric, esența lor sînt trecute sub tăcere. În clasa a XI-a, algebra liniară este redusă cu blasfemie la calcularea de determinanți 3x3 și 4x4, iar oricine îți va spune că derivata lui xn este nxn-1 chiar dacă nu înțelege ce înseamnă ca o funcție să fie continuă sau derivabilă. Încercarea de a introduce matematica superioară în liceu este una eșuată. La fizică situația este asemănătoare, iar exemplele pot continua la nesfîrșit. Așadar, acest test nu arată că elevul, după doisprezece ani de școală, a ajuns la un anumit nivel de cultură și înțelegere a lumii, ci mai degrabă că și-a însușit o paletă restrînsă de rețete pe care, neînțelegîndu-le, nu le poate extrapola, dar pe care le poate aplica în situații particulare – neimportante și neinteresante în mare parte – după un bine stabilit (și impus) set de reguli. Multele cusururi ale bacalaureatului reflectă, de fapt, marea problemă a învățămîntului românesc și nu pot să nu blamez comunismul pentru cultivarea fricii și a obedienței, pentru înăbușirea spiritului critic și a curiozității, tot acest conformism avînd ca țintă crearea unor piese eficiente pentru sistem sau, după cum probabil s-ar regăsi într-un text de propagandă, a unor cetățeni de nădejde ai patriei. Ne aflăm într-un cerc vicios, pe care societatea a ajuns să se bazeze, și nu-mi dau bine seama în ce măsură nu se vrea părăsirea lui și în ce măsură ieșirea din el este cu neputință de obținut.

Vorbind despre învățămînt, nu am să trec cu vederea un urît obicei căpătat în școală, și anume acela de a trișa. Caracterul său de generalitate, precum și mîhnirea pricinuită de nedreptate și de senzația de a fi lăsat în urmă, contribuie la perpetuarea acestui viciu în școli. Mai mult, faptul că este prea puțin pedepsit, ba chiar apreciat, fiind văzut ca un fel (de multe ori ingenios) de a ieși dintr-o situație grea, face ca fenomenul să intre în normalitate. Mărturisesc că și eu am copiat (sau i-am lăsat pe alții să copieze de la mine) la teste și am chiulit de la ore doar pentru că nu învățasem lecția. Acum îmi privesc faptele de atunci ca pe niște copilării și sînt – purtînd și eu litera stacojie – îngăduitor față de astfel de lucruri. Totuși, din fericire (pentru sufletul meu), nu cred că am trișat niciodată cînd am fost pus în fața unei încercări care să conteze cu adevărat. Mă întristează astfel foarte mult să văd că acest obicei este dus mai departe la facultate, la locul de muncă, în deciziile politice, ajungînd în final să pună însăși viața oamenilor în pericol. Ca să închei ideea de față, voi aminti o observație – ce m-a șocat într-o măsură – de la prima mea simulare de examen la universitate. Eram șase persoane la o masă, toți avînd de rezolvat același subiect. După ce trecuse puțin mai mult de o oră din timp, mi-am ridicat privirea din foaie ca să îmi umplu un pahar cu apă. În momentul respectiv am realizat că puteam, cu un minim efort de atenție, să citesc ce scrie fiecare dintre ceilalți cinci colegi ai mei și mi-am dat seama că asta se întîmpla la toate celelalte mese. Ei bine, nu am văzut pe nimeni încercînd să tragă cu ochiul la vecin, chiar dacă era numai o simulare, iar regulile deloc stricte.

Revenind la examene, mă tot întreb de ceva vreme de ce noi, românii, am ajuns să le mitizăm, să ne temem de ele ca de niște balauri cu șapte capete. Țin minte că mai toți prietenii mei erau stresați și speriați înaintea acestor momente2, fie ele bacalaureat, teze, teste de limbă sau chiar cel de permis auto, iar în trimestrul recent încheiat în Oxford nu era zi în care să nu văd vreun cunoscut român exteriorizîndu-și frica de examene, pe cînd ceilalți studenți nu păreau să trădeze o neliniște atît de mare. Situația este pricinuită, cred eu, de faptul că de cînd sîntem mici, prin reiterări, ni se inoculează ideea că orice examen este decisiv, iar eșecul este un capăt de drum. Sorgintea acestui morav o bănuiesc a se afla tot în anii comunismului. Eșecul este, într-adevăr, un pas înapoi, extrem de dureros uneori, însă poate reprezenta elanul necesar începerii unui drum spre viitoare succese, iar, pînă la urmă, majoritatea examenelor pot fi repetate și este puțin probabil ca picarea unuia dintre ele să reprezinte o oportunitate definitiv ratată.

În cazul bacalaureatului, nu mă voi feri să spun că probele sale sînt ușoare, ba chiar, pentru a mări procentul celor ce promovează, mai ușoare cu fiecare an care trece. Totuși, asta nu înseamnă că ele nu pot fi picate. Este nevoie, bineînțeles, de antrenament, ca pentru orice altă întrecere, însă nu de unul prea intens. Nu este nici o greșeală în faptul că nu e deloc greu să iei acest examen, deoarece trebuie oferită fiecărui participant o șansă corectă de a promova, ci, după cum am afirmat și mai înainte, greșeala constă în modelul greșit ce se folosește pentru obținerea rezultatului dorit. Se poate numi, așadar, a lua 10 o performanță, avînd în vedere cerințele adresate candidaților? Este, cel mult, un semn de sănătate, și sînt perfect de acord cu menționarea și recompensarea elevilor ce reușesc acest lucru, fiind vorba, pînă la urmă, de un efort depus (deși poate cineva să afirme că există cu adevărat o diferență între un 10 și un 9,90, date fiind hazardul și gradul de subiectivism ale întregului sistem?). De aici însă și pînă la hiperbolizarea creată de societatea contemporană e cale lungă. Mai mult, tot Internetul este acum împînzit de topuri cu procente din care să reiasă clar județele și școlile fruntașe. Este absolut evident că ceva e putred într-o școală în care nimeni nu promovează examenul și că un procent de 100% nu poate fi decît un semn bun, dar, din nou, de aici și pînă la a te făli că liceul tău are un procent cu jumătate de punct mai mare decît cel rival mi se pare un caz desprins parcă din comediile lui Caragiale. Poate ne vom trezi la un moment dat și ne vom orienta spre valori ceva mai coerente, mai pline de substanță.

N-aș vrea, în final, ca cititorul să ia aceste rînduri doar ca pe o simplă diatribă împotriva învățămîntului românesc, ci mai degrabă ca pe un consult menit să identifice cîteva dintre bubele sale, bube ce, netratate la timp, vor face ca viitorul pe care îl așteptăm de atîta amar de vreme să se îndepărteze din ce în ce mai tare. 

1) Am luat parte la sesiunea specială din mai, urmînd ca la începutul lunii iulie să fac parte din lotul României ce avea să participe la olimpiada internațională de matematică.

2) Eu am reușit să-mi păstrez ceva mai bine echilibrul și fiindcă aproape de fiecare dată mă simțeam pregătit, simțeam că făcusem tot ce depinsese de mine pentru a avea un rezultat cît mai bun.