Pregătesc un dosar despre distanțe și mă tot gîndesc la cum le gestionăm și cum le trăim. Cred, de exemplu, că feminismul va cîștiga o mare bătălie în momentul în care telefonul de a doua zi nu va mai fi o miză, iar așteptarea aceea imediată va fi eradicată precum foametea din Africa.

Timpul și componenta lui extrem de subiectivă ne condiționeze trăirile și senzațiile. Măsoară tot, fără oprire. Delimitează spații, trasează linii și ne dictează reacțiile. De cîte ori nu v-ați zis: „s-a mai scurs o zi, mîine va fi mai bine”? Distanța devine uneori igienică și îndepărtarea aruncă peste situații și oameni un fel de luciditate salvatoare.

Nu cred, însă, că e ceva mai tulburător decît hăul care se poate căsca, uneori, între doi oameni care au fost cîndva împreună. Distanța aceea nu cunoaște limite. Poți să stai în același pat și să nu reușești, oricît de mult ai încerca, să mai ajungi să-l atingi pe celălalt. El n-a plecat, e încă acolo lîngă tine, dar prea departe să-l mai poți atinge.

Apoi ne distanțăm, ca să vedem mai bine și să mergem mai departe, să lăsăm în urmă ce-a fost și ce-am trăit. Dar ce păstrăm?

Uneori, lucruri mai concrete decît ne-am imagina. Știu clar cînd l-am ascultat pe Tom Waits. Mi l-a făcut cadou un băiat care mi-a scris cel mai frumos poem pe un șervețel. Și de atunci, de cîte ori l-am auzit, m-am gîndit la el, cel îmbrăcat în niște blugi negri și într-o cămașă cadrilată. Altcineva mi-a făcut cunoștință cu Bardamu din Voyage au bout de la nuit și știu că pot să regăsesc tot ce-am simțit într-un bloc anonim din Colentina, dacă deschid cartea lui Céline. Îmi amintesc merele cumpărate din piață în ziua aia, o bibliotecă improvizată pe parchet, o sticlă de Garone desfăcută pe o masă dintr-o bucătărie dezordonată.

După apocalipse personale, într-un sertar dintr-o comodă au rămas, ca niște supraviețuitoare, niște mici obiecte de îmbrăcăminte: o pereche de pantaloni scurți, cu dungi vișnini și bleumarin, și un tricou alb, cu mîneci lungi. Impecabil, ca-n cele mai stupide reclame la detergent. Și, cu toate astea, există acolo, două pete minuscule, care ciobesc acea perfecțiune de bumbac.

Altcineva, într-o zi, pe un drum, mi-a vorbit despre poezie și despre Mircea Ivănescu, care îmi plăcea oricum, dar pe care l-am simțit și mai aproape după acea călătorie cu autocarul cînd de noi s-au ținut cei mai insistenți nori posibili.

Dacă ar mai fi la modă corespondența, mi-ar plăcea să păstrez, sub formă de scrisori, niște mail-uri literar amoroase cu cineva, dar ar fi ori prea mult, ori prea puțin, așa că o să le las să zacă într-un server necunoscut.

Apoi, distanța te mai face și să-ți dai seama că de unii oameni nu ți se mai face dor. Ca și cînd  ei se dizolvă și se pierd. Iar urmele lor, odată șterse, nu mai pot fi inventate.