Mă urc în taxi. Nici nu apuc bine să-mi pun rucsacul pe banchetă și să dau adresa, că-l aud pe tipul de la volan:

— Ce-i cu prostia asta, cum să-i accept pe homosexuali?

Începe un monolog, în care amestecă de toate: cum că asta nu se poate, că noi sîntem creștini ortodocşi, avem niște valori și niște principii, tradiția...

— Știți, n-am nimic cu ei. Pot să trăiască, să se angajeze, dar să nu-i văd eu. Și, mai ales, să nu se căsătorească. Cum adică să înfieze copii? Asta e o blasfemie. Ce ar fi în sufletul micuților ălora, cum s-ar simți?

În timpul acesta, mă gîndeam deja să mă dau jos. Dar mi s-a părut prea ușor și mi-am zis și că asta ar însemna, la o adică, tot un fel de intoleranță similară cu a șoferului meu.

Am ales să nu-l mai las să vorbească singur. Dialogul nostru a decurs cam așa:

— Știți, pe mine nu m-ați întrebat nici ce cred, nici dacă sînt creștin ortodoxă. V-ați imaginat că sîntem la fel. Ce am face acum, dacă v-aş zice că nu sînt heterosexuală şi trăiesc cu o femeie?

— Da? Nu păreți.

— Contează? A, și vă mai spun și că nu sînt nici chiar româncă. Probabil că și cu asta aveți o problemă.

— Asta chiar nu cred.

— E treaba dumneavoastră, dar ce ar trebui să fac eu în situația asta? V-ați plasat pe o poziție de forță și, fără să știți, m-ați jignit, de fapt.

— Îmi cer scuze, nu mi-am dat seama, vă rog să mă iertați.

Vorbim și se întoarce din ce în ce mai des să se uite la mine. L-am făcut curios. Bărbatul are în jur de 30 de ani, poartă șapcă și ochelari de soare.

Îi spun:

— Cel mai bun prieten al meu e gay. Dar nu de asta țin la el, ci pentru că e un om foarte mișto. Sînt sigură că mi-ați da dreptate, dacă l-ați cunoaște. Așa că, de ce să conteze ce orientare sexuală are cineva sau ce culoare a pielii?

Aici devine vulnerabil:

— M-ați văzut mai brunet, de asta mi-ați zis că nu sînteți româncă. A fost o aluzie la mine, nu-i așa?

E un moment bun să înceapă să-mi povestească că mama lui e de etnie romă și tatăl român. Femeia a tras din greu să-și crească cei cinci copii, iar soțul, bețiv, n-a prea ajutat-o.

— Dar nu l-a lăsat pe tata, deși ar fi meritat. L-a ținut aproape. Țiganii pot fi oameni buni. Uneori, mai buni decît ceilalți.

— Și nu v-ar durea dacă cineva ar zice tocmai pe dos? Și v-ar judeca că nu aveți sînge albastru, de exemplu?

Tace.

— Cînd ne naștem, toți sîntem egali.

Îi dau dreptate.

— Dar ce facem cînd alții decid, la un moment dat, că nu mai e așa?

Face o pauză.

— Eu nu m-am dus să protestez pentru nimic în stradă.

— Dar o să mergeți la referendum, dacă se face, să semnați pentru familia tradițională. Vi se pare că devine un pericol major pentru țară, în momentul ăsta, nu?

— De fapt, nu cred că o să mă duc. Dar nu vreau ca homosexualii să se căsătorească și să aibă familii.

— E dreptul dumneavoastră. Vi-l respect, deși nu sînt de acord.

— Îmi cresc sigur cei trei copii. Mi-e greu fără nevastă.

— A? Da? Și, cu toate astea, nu reușiți să vă puneți deloc în pielea altcuiva.

Cînd îl întreb ce va face dacă unul dintre copiii lui va fi gay, se enervează. Pur și simplu nu poate să proceseze această ipoteză.

— Asta niciodată!

— Dar e posibil să fie așa, n-aveți de unde să știți!

— Da, aveți dreptate. Îl reneg și gata.

— Mai gîndiți-vă, totuși. Vă iubiți copiii, nu?

— Sînt sufletul meu, doamnă!

I-am pus o bombă în brațe. Și-ar dori să scape de ea, dar nu știe cum.

Să recapitulăm: bărbatul de lîngă mine e pe jumătate rom, are trei copii acasă, pe care îi crește singur, fără nevastă. Dar crede că familia trebuie să fie într-un anumit fel. Altfel, nu se poate.

— Și dumneavoastră ați putea părea diferit pentru alții. Și judecat strîmb pentru asta. Cum v-ați simți?

Cade pe gînduri. Ne apropiem de locul în care trebuie să rămîn. Cînd ne luăm la revedere, îmi spune:

— O să mă mai gîndesc la toate astea. Vă mulțumesc mult că n-ați coborît și că am vorbit! Și scuze încă o dată!