Terminasem clasa a XI-a, cînd am plecat prima dată cu niște prieteni de vîrsta mea la mare. Ne cunoscuserăm cu o vară în urmă, pe plajă la Costinești, unde veniserăm împreună cu mamele și cu frații mai mici. Am descoperit că eram din același oraș și ne-am împrietenit repede. Peste un an, ne-am întors în același loc. Ne-am cazat la căsuțele de piatră, aproape de Obelisc. Ziua stăteam la soare, serile mergeam la dans, mîncam cînd ne aduceam aminte. Ne luam din cînd în cînd cîte un pepene mare pe care îl ciopîrțeam cu un briceag. Nu ne bătea nimeni la cap, ne organizam singuri, ne făceam calcule, cîți bani puteam cheltui într-o zi ca să ne ajungă pînă la întorcerea acasă.

Nu mai știu dacă am stat zece zile sau mai mult. Nu-mi amintesc mare lucru din stațiune, nu ne interesa decît lumea noastră, pe care ne-o delimitaserăm clar. Stăteam grupați, ne purtam de grijă unii altora. Îmi luasem cu mine Faulkner – Absalom, Absalom! și încă e cartea cea mai umflată de vînt și de nisip pe care o păstrez și azi în bibliotecă. Citeam mai ales pe plajă, în căsuțele ca de pitici, cu două paturi minuscule, în care stăteam, de abia aveam loc să respirăm. Ne lua somnul greu, printre hainele aruncate alandala pe jos.

Lumea se strîngea la dans, seara, în aer liber, la o aruncătură de băț de noi. Ne duceam, căscam gura, fredonam Depeche și Scorpions, acceptam invitația la cîte un blues, doar cînd aveam chef. Toți cei de acolo ni se păreau mai mari decît noi. Unii se mai pupau, mîinile băieților coborau uneori ușor pe pielea bronzată a fetelor. Chicoteala, ochii care se închideau, atingerile în ritmul muzicii făceau aerul să vibreze. Cîteva seri nu-mi plăcuse de nimeni. Pînă a apărut un tip care, în timp ce dansam, mi-a zis că e din Suceava și e doar în trecere pe acolo și că urma să plece mai departe, spre 2 Mai și Vama Veche, unde îl așteptau niște prieteni. Ajunsesem o singură dată, în copilărie, acolo, rămăseserăm o zi, într-un trip pe tot litoralul și în Deltă. Mătușă-mea se dezbrăcase de costum și asta n-aveam cum să uit. Mi se păruse o mare ciudățenie.

Am vorbit mult. Se făcea din ce în ce mai tîrziu, iar gîndul că el nu rămînea cu noi la Costinești, ci urma să plece mai departe, îmi făcea inima franjuri. Mi se părea atît de nedrept să nu ne revedem a doua zi, încît știu că la un moment dat mi-au dat lacrimile. Am stat toată noaptea pe un tăpșan, dincolo de Hotelul Forum, înveliți într-un sac de dormit, și am așteptat răsăritul. El făcea poze. Peste timp, aș fi dat orice să fi avut măcar una dintre ele. Mult timp m-am gîndit la emoția mea. La sculpturile pe care le făcea și de care îmi povestise. La cîinele-lup al lui foarte inteligent. La locul în care urma să plece și în care mi-am petrecut apoi toate vacanțele din studenție.

În seara următoare am făcut febră, sînt sigură și azi că n-a fost răceală, ci suferință adevărată. Cînd am plecat de la Costinești, i-am lăsat un bilețel în cutia poștală a căsuței. Habar n-am ce o fi fost în capul meu. Poate îmi spusese că se întoarce, cine știe? Mă înduioșează gestul meu. Și mă amuză gîndul că cineva a descoperit, la un moment dat, bucata aia de hîrtie. 

P.S. Amintirea aceasta nu este întîmplătoare. Pregătesc un dosar despre mersul la mare.