În epoca tehnologiei, miturile mundane circulă într-un ritm amețitor, cel puțin în acea parte a lumii mai omogenă civilizațional și tehnologic (Europa, SUA, Canada și Australia). Unul dintre aceste mituri este cel al egalității în numele progresului sau, cu alte cuvinte, mitul egalitarismului.

Consecința extremă a acestuia este că aproape a ajuns să se manifeste pseudoreligios, dispunînd de propriul panteon cu zei și de propriile narațiuni fondatoare, ajungîndu-se pînă acolo că, în numele egalitarismului, se șterg criterii, se calcă în picioare ierarhii și se denaturează mentalități.

Experiența și reflecția constituie practicile care au indicat intelectului direcțiile ce trebuie urmate pentru a articula principii și metode de evaluare pentru buna funcționare a comunităților umane. Este vorba despre străduința de a descifra reguli care să permită armonizarea dintre latura instinctuală a individului și latura socială a grupului din care individul face parte, reguli al căror scop este de a preveni conflictele dintre indivizi sau dintre grupuri. În altă ordine de idei, vorbim despre criteriile după care sînt ordonate sfere ale activității umane precum autoritatea (politică), cunoașterea și esteticul.

Or, tocmai criteriile determină clasificări și selecții, iar egalitarismul statuează că orice stratificare provoacă angoase sociale, deci „verticalitatea“ nu ar trebui să mai existe. Astfel se face că președintele țării ar trebui să poată fi luat fizic de cravată sau înjurat public și virtual, ori de cîte ori are chef vreun cetățean nemulțumit că țara nu merge cum își imaginează acesta din urmă că ar trebui să meargă; la fel se face că opinia unui cărturar este la fel de pertinentă precum cea a unui „specialist de Google“; nu în ultimul rînd, astfel se face că muzica lui Mozart sau Havasi este la fel de rafinată precum sunetele care ies din laptop-ul unui DJ.

Clasificarea, în orice domeniu s-ar face, implică o schemă mentală ierarhică. Unii vor avea mereu un cuvînt mai greu de spus decît alții în diversele sfere ale activității umane, indiferent că privim din punct de vedere politic (demnitarii și funcționarii statului față de cetățeanul de rînd), economic (antreprenorii față de cei fără de inițiativă privată), sapiențial (academicienii și profesorii și alte categorii de erudiți față de diletanți) sau artistic (artiștii consacrați – în sensul clasic, nu cel provenit din industria divertismentului – față de simpli pasionați de artă).

Or, așa stînd lucrurile, egalitarismul schimbă mentalitatea pînă într-acolo că meritul nu mai are sens, cel puțin meritul care presupune efort. De ce ar trebui să mai întreprind ceva dacă toți trebuie să avem parte de aceeași „primire“ din partea comunității? Dacă activitatea tuturor este la fel, nici mai bună și nici mai rea, distincția aducătoare de recompense statutare sau pecuniare, ajunge să fie considerată o reminiscență a Evului Mediu, după cum le place să trîmbițeze cerberilor egalitarismului. Dacă vrei să te distingi și speri să obții vreo recompensă specială, pretenția ta nu se mai înscrie pe linia progresului, deci trebuie să te afli de partea greșită a istoriei (sic)!

Cu cît sînt mai multe meritele personale într-un anumit domeniu, și cu cît acesta este mai responsabil pentru dinamica societală a concetățenilor, cu atît insul respectiv capătă recunoașteri materiale și statutare mai semnificative. Recunoaștere peste recunoaștere, și astfel se solidifică scheletul elitei unei comunități. Într-un fel sau altul, meritul este etalonul ce ține în frîu tendințele individuale de parvenire prin metode aducătoare de prejudicii celor din jur. Bineînțeles că etalonul poate fi fentat, ideea de merit poate fi diluată pentru ca unii să poată urca cîte două sau trei trepte odată. Alteori, este mutată din loc scara, treptele ierarhice modificîndu-se de la o epocă la alta. Însă de aici și pînă la a da foc la scară și a relativiza ideea de merit este un regres ce se va dovedi fatal oricărei civilizații.

Exacerbarea acestui fenomen pune în pericol fundamentele noastre civilizaționale deoarece subminează demersul milenar de căutare a unei formule pentru echilibrul dintre libertatea individuală și ordinea socială. Meritul implică distincție, iar acceptarea acesteia ușurează limpezirea mentală necesară pentru o conviețuire pașnică. Fără distincția certificată de reflecție și de experiență, ne-am întoarce la vremurile în care forța fizică impunea ierarhii și condamna la servitute, la subzistență și la extincție categorii întregi de oameni. Haideți deci să elogiem distincția!

Foto: wikimedia commons