Ȋnsemnată e clipa ȋn care cineva stă de vorbă, pe ȋndelete, pentru prima oară, cu un maestru al domeniului său. Pentru un profesor debutant, o astfel de ȋntîlnire este providenţială, decantează balastul turnat la cursuri şi aprinde o lanternă ȋn hăţişurile minţii. Bucuros am fost cînd am găsit numele distinsului profesor, ȋn pragul pensionării, la rubrica de serviciu pe şcoală şi, cu o iuţeală nemaipomenită, m-am semnat lîngă dînsul. Seralişti nu prea aveam la ora aceea, cancelaria era pustie, profesorul citea un ziar de sport, televizorul bîzîia uşurel, iar nevîrstnicul său coleg se plimba ţanţos cu o carte de pedagogie la subsuoară, părînd că se pregăteşte temeinic pentru examenul de definitivat, dar, ȋn fapt, tatonînd terenul. Domnule profesor Grigore Băjenaru, mai citiţi mult ziarul acela, că am cîteva ȋntrebări urgente, pînă nu ieşiţi la pensie. Cînd a ȋntors pagina, m-am apropiat ȋndrăzneţ, dregîndu-mi glasul. „Ȋl căutaţi pe maestrul Cosaşu?” „Nu, mă uitam ce-a făcut Steaua”, ȋmi răspunde mirat pe deasupra ochelarilor. A mai citit puţin, apoi, probabil agasat de zgomotul cataloagelor pe care le tot aranjam la raft, mi-a făcut semn să mă apropii. „Tinere, ce predai tu?” ȋntreabă şi ȋntinde mîna către scaunul de lîngă. Cartea profesorului din Iaşi, ȋncălzită bine la subraţ, nu-l impresionează, ajunge suport pentru ziarul de sport şi tocul de ochelari. „Te văd aşa serios”, ȋncepe el, iar eu jubilam, gîndindu-mă deja la Sfaturile unui diavol bătrîn către unul mai tînăr. Mai aveam puţin şi scoteam un carneţel să iau notiţe. „Să fii profesor nu se ȋnvaţă din cărţile de pedagogie, ci din altele”. Dar care, care anume? – ȋntrebam ȋn gînd, punînd vîrful pixului pe foaie. „Nu te pregăti să defrişezi mărăcini, ci, mai degrabă, să arunci cu seminţe ȋntr-un deşert. Nu contează ce materie predai, educaţia trebuie să fie ȋn primul rînd umană şi, abia apoi, profesională. O să ȋnţelegi cît de greu este să apelezi la raţiune, să te slujeşti de logică, copiii ăştia sînt altoiţi altfel decît cei de altădată, educaţia se face mai mult prin exemplu, idealul pe care ţi-l propui se atinge prin emoţie. Nu te duce cu tolba plină de informaţii ca s-o deşerţi ȋn mijlocul clasei, caută lucrurile pe care vrei să le spui, ȋn mintea lor, pentru că sînt deja acolo, fruste, nedistilate, tu doar le şlefuieşti. Te văd aşa plin de entuziasm, e bine, stai să iau o pastilă”, zice, căutînd ȋn geantă. „Tu eşti tînăr, dar uite cum stă treaba pînă la urmă, a zis-o cineva: nu-i ȋnveţi pe alţii ceea ce vrei, nu-i ȋnveţi nici ceea ce ştii, ȋi ȋnveţi ceea ce eşti. Şi mai e ceva important legat de meseria asta” – spuse resemnat, cu părere de rău – „să nu cauţi ȋn afară răsplata pe care o ai ȋn tine ȋnsuţi”. „Da, bine, domn profesor, dar… care e cartea aceea?” „Care carte?” se ȋncruntă. „Hm, ai să descoperi tu. Uite, a mai venit un catalog. Ia vezi dacă sînt toate”.

***

Iarăşi elevul cu nota lui, pe care nu i-o trecusem ȋn catalog. Ce memorie fantastică avea! Era opt şi un sfert ȋntr-o dimineaţă deloc prietenoasă de iarnă. Insistenţele lui m-au dezgheţat şi am pornit cu pas hotărît prin frigul coridorului spre cancelarie, după catalog. Ȋn dreptul unui geam uşor crăpat, crivăţul fluiera o baladă unui parpalac pe care l-am recunoscut imediat. Aveam demult o broşură cu „Iarna pe uliţă” şi parcă elevul acela se desprinsese din copertă. Indignarea mea a fost bruscă. Nu era nevoie să-mi povestească despre faptul că stă ȋn Ilfov, despre ȋntîrzierea microbuzului, traficul presărat cu polei al dimineţii sau cum a bătut ȋn uşa clasei la opt şi zece, iar profesoara i-a reamintit regula ȋntîrziaţilor. Avea pe chip o urmă de dîrzenie care mă speria, altul ar fi făcut scandal, el ȋnsă era atît de liniştit. „Niculae, nu mai sta ȋn dreptul geamului, că e curent”. „Lăsaţi că e mai bine aşa, stau cu genunchii pe calorifer. Dar de ce ȋmi tot spuneţi aşa?” „Mi-aduci aminte de cineva. Aţi făcut voi Moromeţii la română?” „Nu”. Şi pînă cînd s-a sunat de ieşire am stat de vorbă cu Niculae despre animalele pe care le creşteau ai lui şi alte mărunţişuri gospodăreşti. Jucam amîndoi din picioare şi făceam piruete cînd ne saluta cineva. „Dar n-aveţi oră?” „Nu, sînt de serviciu”. „Bine, domn profesor, mă duc şi eu ȋn clasă că le-a dat drumul, uitaţi”. Şi aşa a mai avut de aşteptat o săptămînă elevul cu memorie fantastică.

***

Mă apropiam cu luare aminte de spatele clasei, cîntărind din ochi desenul lipit cu scoci. Ocupa de mai mult timp peretele, dar crezusem mereu că este o foaie printată. Era o pictură foarte frumoasă. „M. l-a făcut”, zise cineva. M. era o elevă retrasă, nu vorbea neȋntrebată şi fiecare cuvînt era ȋnsoţit de zîmbete. „Nu ştiam că pictezi, ce este, tempera?” „L-a făcut pentru…”, ȋncepuse să turuie colega de bancă, pînă cînd i-am dat de ȋnţeles că era suficient. M. ȋncepu să vorbească şi, surprinzător, lega bine cuvintele, rar şi cumpănit. „Dar pînă acum ce-ai păzit? De ce ai aşteptat clasa a unsprezecea ca să pictezi?” „Mie ȋmi place de mult să pictez, dar… n-am timp, că ne dă multe teme. O oră jumătate fac pe drum, mai trebuie să o ajut pe mama”. „La ce ai teme multe, sper că nu zici la română!” „Nu, că astea ȋmi plac, la…” Mi-am amintit de Robin Williams ȋn Dead Poets Society. „Uite cum trebuie să rezolvi temele. Se ia o foaie de hîrtie şi o rupi ȋn aşa fel ȋncît să producă cel mai mare zgomot”. I-am exemplificat, cu o uşoară şovăire, pentru că la vremea aceea, ȋndemnul meu era un risc autentic. „Dacă ȋntr-o anumită zi nu ai timp de pictat din cauza unei teme, uite aşa procedezi”. „Şi dacă iau notă mică?” „Privind ȋn urmă de la o anumită o vîrstă, ȋţi dai seama că aşa e mai bine să procedezi cu unele teme”. „Pot să-i menţionez profesoarei de X recomandarea dvs.?” ȋntrebă colega de bancă,  numai urechi.

***

Nu-ţi trebuie decît o clipă ca să realizezi că pericolul pîndeşte după colţ. Clasa are o semiotică aparte, multe ȋţi vorbesc dacă te uiţi atent: nasturii deschişi de la gît, venele umflate, gestica precipitată, asfixie, feţe palide, surmenaj. „Am venit doar să vă anunţ ceva. Dar ce aveţi?” ȋntreb doar ca să-mi confirm presupunerea. Ȋmi răspund ce oră au. Nu poţi fi decît trist ȋn faţa spaimei care ȋi cuprinde de fiecare dată. „Dar oare nu e şi el om? De ce se comportă aşa cu noi?” mă ȋntreabă o elevă, tremurînd. Mă gîndeam cum să le dau curaj să meargă ȋnainte ȋn ȋmprejurarea vitregă şi dureroasă ȋn care se aflau. Reputaţia profesorului ȋi preceda apariţia cu cel puţin două pauze. Un fel de „viitură” energetică venea peste elevi, bucurîndu-i deopotrivă cu spasme, colici, indigestie şi gastrită. Autoritatea-i demolatoare adăuga, ȋn mod inutil pînă la urmă, tot soiul de afecte negative la bagajul traumatic şi aşa supradimensionat. Nu toţi rezonau la truda de a-ţi face un titlu de glorie dintr-o oră ţinută cu uşa larg deschisă, pe parcursul căreia cine traversa coridorul nu auzea nici musca. Curgea prea mult sînge ȋn propriii soldaţi ca să aduc vreo laudă generalului. Mult prea uşor se trecea subtila graniţă dintre autoritate şi dictatură. Tot căutam ȋn compendiile caracterologice din minte unul potrivit situaţiei. Evrika, Freud! „Fiecare naş ȋşi are naşul. Ascultaţi. Era odată un profesor la şcoala domnească, balaur cu şapte capete, nu alta, elevii dîrdîiau, aveau palmele vineţii cînd nu ştiau lecţia. Zeus era numele lui, clasa ȋi era Olimpul, tuna şi fulgera, orele lui erau manual de traumatologie. Dar asta nu era nimic, punea educabilii să-i facă piaţa şi tot nu era mulţumit. Toţi elevii se ȋntrebau de motivele care-l făceau să aibă aşa o atitudine ingrată. Asta pînă cînd doi dintre ei, pe cînd slugărniceau la curtea dumnealui, o văd pe oacheşa nevastă, Bibiloi, cum obişnuia să-i tragă castane la scăfîrlie «onorabilului» cînd acesta ȋndrăznea să deschidă gura ȋn faţa ei”. „Şi cum ȋl chema pe profesorul ăsta?” „Vucea, domnul Vucea.”

***

Un sportiv e greu de stăpînit, darămite o ȋntreagă clasă. Din vorbă ȋn vorbă, de la meseria de antrenor s-a ajuns la cea de profesor. „Ce poate fi mai uşor! Vii, spui două vorbe, pui notă şi ai plecat”,   opinează un elev. „Asta crezi tu că ȋnseamnă?” Ȋţi dai seama lesne cînd vine momentul potrivit pentru un experiment. Nimic nu e mai aprig decît un elev care stă ȋn mijlocul haitei lui. Cum nu prea ştiau ce ȋnseamnă lup singuratic, ar fi fost cazul să afle. „Fiecare are cinci minute să facă pe profesorul”. Mi-am ales atent un scaun fără gumă lipită. Schimbul de roluri a fost savuros şi, mai important, gustat de aproape toţi. După fiecare manifestare, colegii aduceau critici distructive. Ora a devenit, ȋn scurt timp, un exerciţiu de reflecţie, chibzuinţă, nostalgie binevenită. Am vizionat o piesă de teatru absurd ȋn care elevii s-au străduit mult, zugrăvind tot soiul de specimene demne de un atlas zoologic. Unii au ȋncercat să imite profesorul prezent atunci ȋn clasă, alţii s-au gîndit la alte materii. Cineva nici n-a vrut să iasă ȋn faţa colegilor, altul (care asculta muzică rap la căşti) s-a descurcat atît de bine, ȋncît am vrut să-l las ȋn locul meu şi la ora următoare. După laudele de rigoare, a trebuit să mai temperez niţel mîndria care le umflase piepturile ca cimpoiul. „Dar v-am zis eu să imitaţi pe cineva? Mi-am recunoscut mulţi colegi de cancelarie”. „Păi şi ce trebuia să facem?”

***

Precum vechii greci ȋn agora, doi profesori dezbăteau. Era ȋnceputul lui decembrie, iar tema era brad natural versus brad artificial, care să fie pus ȋn cancelarie. Muniţia era diferită, ȋntr-o parte gloanţe de emoţie, ȋn cealaltă baricade logice. Ȋn rezumat, se opuneau mirosul autentic şi tradiţia strămoşească, cu grija faţă de pădure sau orice alt copac, chiar de se află ȋntr-o plantaţie. Discuţia deviase ȋntr-atît ȋncît argumentul ecologic se ȋmpodobise cu o aură desuetă care mă dezavantaja ȋn mod clar. Nici numeric nu stăteam bine, cu excepţia colegului de sport, maratonist pe drumuri de munte. Rămăsesem singur ȋn front. Aproape ȋnfrînt, m-am ȋndreptat către oră, ȋn zgomotul drujbelor ȋn glezne de brad. Ȋnainte de a deschide uşa de la clasă, mi-am ȋndreptat papionul la gît, mi-am căutat o figură veselă şi am intrat. „Domnule profesor, ce s-a-ntîmplat?” aud şi fac ochii cît cepele, căutînd ȋn jur să văd unde arde. Şi elevii ştiu să citească omul, uitasem! Nu realizasem că discuţia cu bradul ȋmi rămăsese ȋntipărită pe chip. Am fost descusut, luat la bani mărunţi şi am spus tot pînă la urmă. „Eu am acasă brad artificial”, zise unul. „Şi eu la fel”, sare altul. „Ia ridicaţi mîna, mă, care-i pentru artificial”, ȋi vine o idee celui de-al treilea. O pădure de mîini, vorba aceea, zvîcnesc ȋn sus şi mă fac să zîmbesc. Numai doi elevi aveau altă opţiune. Cîteva perechi de sprîncene se ridică ȋntrebătoare. „Mie ȋmi place mirosul, ce vreţi!” spuse unul din cei doi.

***

 „Agăţaţi şi voi harta asta!” Unul dintre elevi ȋşi ridică trupul de plumb şi merse la tablă unde ȋi cercetă cu luare aminte toate colţurile. „Nu-i nici un cui”, spuse. „Găseşte tu ceva”, i-am ȋntors-o. După scurt timp de minuţioasă analiză vizuală dădu un raport detaliat. „Cuie nu-s, şipcile nu se desprind, linia nu-ncape pe la perete, pixul nici atît, de pe colţuri alunecă sforicica, tablouri n-avem, tocul uşii nu-i potrivit; n-am cum să agăţ harta”, spuse. „Mă duc să chem tîmplarul?” propuse altcineva. „Lasă că te duci ȋn pauză. Eram odată la o conferinţă la Sinaia, sală aglomerată, se vorbea ȋn direct cu un profesor de la Harvard, Howard Gardner ȋl chema, care a studiat chestii de-astea gen MacGyver. Nu mergea bine conexiunea la Internet. Nu era sigur dacă noi ȋl auzeam. (Pînă la urmă, nu ne-a auzit el pe noi, dar nu prea conta pentru că nu aveam cine ştie ce să-i spunem.) Şi ca să fie sigur că poate să ȋnceapă discursul, ce-a făcut? S-a ȋntins peste masă, şi-a tras ȋn faţă o farfurie cu alune pe care le-a vărsat pe un şerveţel şi a scris cu un marker pe fundul ei: Raise your hands if you can hear me! Mi-am lungit gîtul precum un personaj de Modigliani, foarte curios să văd dacă Solomon Marcus şi Basarab Nicolescu – prezenţi şi ei ȋn sală – se conformează gestului şi intră ȋn joc. Bineȋnţeles că n-am reuşit să-mi satisfac marea curiozitate din cauza celorlalte braţe ridicate şi a staturii lor fizice nu exagerat de impunătoare”. Unul dintre elevi se ȋndreptă hotărît către tablă şi, după o analiză meticuloasă, ȋşi scoase guma de mestecat din gură, ȋnveli o bucăţică de cretă şi o ȋndesă, cu tot cu sforicica hărţii, ȋntr-o gaură de un centimetru adîncime descoperită pe latura de sus. Nu mă aşteptasem ca respectivul să fie atît de dibace. „Vedeţi ce isteţ a fost colegul vostru? am spus. Voi sînteţi norocoşi, dar mai demult elevii nu aveau gumă de calitate şi mestecau chit. Da, din acela de chituit geamurile, nu vă mai miraţi. Erau odată nişte băieţi ȋn Strada Pal, undeva ȋn Budapesta din secolul nouăsprezece…” „Nu acum, domn profesor”, strigară. Cînd m-am uitat mai bine pe bănci, am zărit foile de lucrare şi se scursese deja un sfert de oră.

***

N-am putut să nu remarc, urcînd scările spre cancelarie, că aveam un gardian nou. Bine făcut, cu o figură neȋnduplecată, uitătură aprigă, cicatrice adîncă pe obraz, potrivit pentru fumătorii din baie. Speram din tot sufletul să reziste pentru că mai clacase unul tînăr cu cîţiva ani ȋnainte şi ceruse detaşarea la alt obiectiv. Ȋmi amintisem discuţia cu A., căruia ȋi eram diriginte, despre unele probleme familiale şi de promisiunea de a-l ajuta ȋn vreun fel. Era un tînăr mai matur decît cei de vîrsta lui, cînta la chitară, era nonconformist, avea tricou cu Manowar, dar nu prea ȋl avea la inimă pe tatăl său, ba din contră. „Nu mă ȋnţeleg, au alte concepţii”. „Dac-ai ştii de cîte ori am auzit asta, i-am spus imitînd un ton de fin psiholog. E vorba despre conflictul dintre generaţii care ȋmbracă mai multe nuanţe. Unii cultivă ȋn copil o proiecţie narcisistă, vor ca cei mici să ajungă să ȋmplinească propriile nereuşite. Dar ia stai, ce-ar fi să-l trimiţi pe tatăl tău la şcoală o dată, că, oricum, eşti ȋn clasa a douăsprezecea şi nu l-am văzut niciodată”. N-am luat ȋn seamă sprîncenele strînse mănunchi şi nici scuturarea pletelor care sugera inutilitatea demersului. Dar trebuia să iau atitudine, A. avea viaţă grea acasă şi, ȋn plus, era o bună ocazie să-mi exersez abilităţile de consilier şcolar. Am uitat să menţionez că elevul era musulman, iar tatăl său cu greu reuşea să-l facă să ţină Ramadanul. Tocmai ȋmi amintisem că atunci trebuia să apară tatăl lui A., că aveam oră liberă. Nu cumva…  Am ȋnghiţit ȋn sec şi l-am poftit pe domnul, care mă aştepta deja, ȋntr-o sală goală. Planul de acasă nu s-a potrivit cu cel din tîrg. Glasul lui hîrîit ȋmi cam ştersese „planul lecţiei” din cap şi, cu greu, am ȋnceput să mă redresez. Era aproape la doi ani de cînd ȋncepuse războiul din Siria. „Domn diriginte, sîntem şi noi supăraţi, săptămîna trecută patru cumnaţi de-ai mei au fost omorîţi la Alep. E rău acolo, eu m-am ȋntors acum două luni. Şi pe lîngă asta, nu ştiu ce să mai fac cu A., nici nu vrea să vorbească cu mine, stă toată ziua cu căştile ȋn urechi şi ȋncuie uşa camerei lui”. Tatăl lui A. era sincer afectat şi, dincolo de ȋnfăţişarea care-ţi ȋngheţa sîngele ȋn vine, era un cap de familie grijuliu. Nu ştiu cît a luat ȋn considerare din ce am reuşit să ȋndrug, dar lunga lui confesiune m-a ȋmbărbătat şi ne-am despărţit prieteni.

***

Nu ştiu cum a venit vorba despre lectură. Unul dintre elevi spunea că este cel mai bun somnifer, altul că făcuse nu ştiu ce picior la pat din ele, altcineva cornete pentru seminţe, că sînt ciuperci pe cărţile vechi, că dau hernie de disc cînd sînt purtate prea multe ȋn ghiozdan, că sînt subversive, scumpe, ocupă loc mult etc. Ascultam senin tot acest pomelnic de obstacole care ȋi ȋmpiedica pe elevii mei să citească. Nimic nou, erau aceleaşi vechi şi absurde motive, reiterate permanent. Dar un cuvînt m-a izbit cu forţa unui uragan. „Plictisitoare”. Pe acela nu-l mai auzisem. Toate motivele lor păreau, la urma urmei, juste, ȋntemeiate, dar acesta mă ȋnfuria la culme. Tocmai terminasem „cea mai insolită” carte, aveam deci o prospătură la ȋndemînă. „Ce-ar fi dacă Moş Crăciun şi-ar lua lumea ȋn cap, descumpănit de speţa ingrată a princhindeilor care stau toată ziua pe calculator şi nu mai ascultă de părinţi! Ce-ar fi dacă şi-ar lua concediu fără plată, ar ȋmbrăca geaca de motociclist, ar opri la primul bar din Laponia ȋn căutarea unei crăciuniţe şi s-ar lăsa pradă haitei instinctelor flămînde! Cum va gestiona ONU jalea miliardelor de copii ȋn timp ce moşneagul trage ȋnverşunat de fiare şi se desfată ȋn jacuzzi?” „Pare faină, adio plictiseală”, spun mai mulţi. „Şi cine a scris cartea asta?” „Un franţuz pe nume Pascal Bruckner”. „Şi toate cărţile lui sînt aşa frumoase?” „Nu chiar”.

Bogdan Andronache este profesor de liceu în Bucureşti.

Foto: adevarul.ro