Sînt dimineți cînd te trezești în case străine. Oricîtă lumină ar intra pe ferestre, ele îți rămîn necunoscute. Mergi în vîrful picioarelor, nu știi ce zgomot face espressor-ul, unde sînt ceștile, orbecăi după zahăr și nu-ți vine să deschizi frigiderul să cauți cutia cu lapte. Niște muzee în miniatură, care par primitoare, dar te țin la distanță. Așa cum fac și lucrurile celui care locuiește acolo. Te uiți la perechile de pantofi, stivuite pe etajerele din hol, te agăți de imperfecțiuni, de tot ce pare uitat pe un colț de scaun, pentru că doar ele îți vorbesc cu adevărat despre viața proprietarilor. Ordinea perfectă șterge urmele. Și livrează o ficțiune despre niște personaje care locuiesc acolo.

De canapele, măsuțe, fotolii, comode ne folosim toți. Diferă modelele, dar reprezentarea rămîne aceeași. Uneori se potrivesc unele cu altele, alteori, din desperecherea lor se naște o coerență stranie, sau te întrebim cînd le privești cum pot să fie atît de impersonale, cine le-a golit de orice sens al cuvîntului „acasă”. Alteori îți dai seama că sînt niște lucruri scumpe, care au costat o avere, dar care nu dau nici un pic de intimitate spațiului și nu spun decît banalități despre oameni.

Cînd deschizi ușa și pășești în spațiul privat al cuiva, te aștepți să găsești o asemănare. Cu mici excepții, așa se și întîmplă, de fapt. Dacă te simți bine într-o casă există foarte mari șanse să-ți placă și locatarii. Repet, vorbesc acum despre aerul pe care îl transmit și unii, și alții. Să-i spunem stil, cu oarecare exagerare.

La Paris, am fantazat cel mai mult cînd treceam prin dreptul unor geamuri mari, deschise, și mă uitam la rafturile bibliotecilor și la mesele pregătite pentru cină, dizolvate într-o lumină caldă, difuză. Clișeul era mai puternic decît mine și nu mă puteam gîndi decît că ar fi fost nedrept ca familiile acelea să nu fie fericite. Aș fi dat orice să pot să intru, fără să mă vadă nimeni, să răsfoiesc niște cărți și să stau într-un fotoliu să-i ascult, pur și simplu.

În cîteva case în care am locuit cu chirie a trebuit să mă obișnuiesc cu obiectele unor oameni cu care nu aveam nici un fel de legătură. Mi-a fost greu. Dar mereu am fost înconjurată de multe cărți. Și ele m-au ajutat să transform un spațiu impersonal într-unul locuibil. Casele fără biblioteci mă fac să mă simt singură. Nu le înțeleg și nici nu știu de unde să le apuc. Par că așteaptă mereu pe cineva care a promis că se întoarce și a uitat să mai vină.

Mi s-a întîmplat de cîteva ori și să umblu prin orașe mari, în care nu recunoșteam nimic, nu mă descurcam prea bine nici cu hărțile și, cînd îmi era greu, intram într-o librărie. În liniștea aceea cunoscută, mă regrupam. Răsfoiam cîte ceva și plecam mai departe, mai încrezătoare și mai senină.

Foto: Flickr