Sînt într-un așa-zis an sabatic. De peste douăzeci de ani predau limba și literatura română. Am ales meseria aceasta pentru că am vrut să îmi dovedesc întîi mie că de la catedră se poate face și altfel: să nu profiți de avantajul de a fi pe poziția de forță, să nu te consideri pe o poziție de forță, să nu țipi, să nu cerți, să nu explici cu aceleași cuvinte cînd ți se spune că nu s-a înțeles ceva, să nu te faci că îți place nu știu ce autor ș.cl. În tot acest timp, de multe ori, de foaaarte multe ori, m-am revoltat împotriva textelor din manuale, a autorilor canonici, a cerințelor de la examene și a subiectelor de la concursuri și olimpiade. Spuneam ori de cîte ori puteam, la corectură la examene și olimpiade, în comisiile de control și evaluare, la colocvii și în­tîlniri ale profesorilor de română, în cancelarie, în discuțiile cu inspectorii, în dialog cu ziariștii, că trebuie să schimbăm ceva. De la perioade la autorii canonici, de la subiecte de examene și olimpiade la cerințe etc. Nu era chiar ca vorbitul în pustiu, dar nici departe. Mi se aduceau contraargumente (pe care le-am uitat), deranjam orgolii, în definitiv, în minister nu e așa ușor să ajungi firesc. Părea că nu se revolta așa multă lume atunci cum se revoltă acum, dar, în sfîrșit, totul se coace la vremea lui. E bine, poate, și acum. M-am războit cu Manualul în orice formă a fost el. Mai bine spus, nu cred că a contat vreodată ce ma­nual foloseam. Pentru că aproape că nu foloseam. Am înlocuit textele din manuale ori de cîte ori am putut, am căutat să le arăt elevilor deștepți de lîngă mine de ce sînt importanţi Creangă sau Sadoveanu, Maiorescu sau Lovinescu, ce loc are fiecare în evoluția literaturii sau a criticii literare. Am ales basme și romane mai puțin cunoscute, fragmente de articole și eseuri pe care să le citim împreună spre a le înțelege și/sau a verifica valabilitatea afirmațiilor unui critic. Am citit cu voce tare și ne-am minunat împreună cît de clară este totuși limba din Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung către Hans Bengner, judele Brașovului. Le-am propus elevilor mei de liceu Dănilă Prepeleac și Ivan Turbincă în loc de Povestea lui Harap-Alb, Creanga de aur și Divanul persian în loc de Baltagul, Patul lui Procust în loc de Ultima noapte… Nu puteam renunța de tot la Creangă, Sadoveanu, Camil Petrescu, pentru că sînt autori canonici. Asta, printre altele, se traduce și prin faptul că aceștia (și mulți alții) sînt autori despre care la examenul de bacalaureat este obligatoriu să dovedești că știi ceva (o operă, curentul, tendința etc., nu e chiar simplu, dar să zicem doar „ceva“). Deci nu se putea renunța la ei. Cînd elevii mei se întrebau „de ce nu facem și noi ce fac ceilalți, pentru că la Bac, știți, dacă profesorii se așteaptă la Baltagul?“, am trecut și eu la Baltagul, Ultima noapte, Povestea lui Harap-Alb. Am căutat să le fac cît mai interesant posibil. Vorbeam despre încrederea lui Sadoveanu în omul arhetipal pentru Vitoria Lipan, despre Creangă și Creanga de aur, despre hybris și Slavici, mă rog, lucruri știute de mulți acum. Din cînd în cînd „spărgeam șirul“ cu o discuție despre Călăuza lui Tarkovski, Un om sfîrșit al lui Papini sau despre De ce fierbe copilul în mămăligă al Aglajei Veteranyi. Erau foarte veseli că vorbim despre ele, se iscau dezbateri, e limpede că le făcea plăcere și pe mine mă bucura pentru că îi vedeam curioși, vii, dornici să afle! La pregătirea pentru Naționala de română vorbeam despre sora lui Shakespeare, citeam Pamuk, Llosa, dar și Teoria relativității pe înțelesul tuturor… Îi provocam cu subiecte de tipul „Imaginează ți că ești Eugen Lovinescu și că trebuie să scrii un articol de întîmpinare pentru…“ sau „Aduceți cel puțin patru argumente care să susțină sau să infirme opinia lui Maiorescu din finalul articolului „Eminescu și poeziile lui“…

La școala mică, adică la gimnaziu, recomandam Enciclopedia zmeilor a lui Cărtărescu – copiilor le plăceau descrierile zmeilor, Vasiliska era preferata – sau Teodosie cel mic al lui Răzvan Rădulescu, dar și cărțile lui Roald Dahl, pe care copiii de aceste vîrste am observat că le adorau. Unii citeau foarte repede ce fusese tradus în română și treceau apoi la cărțile în engleză. Veneau bucuroși și îmi spuneau că au terminat – și ei ce să mai citească? Mă găseam în situația în care trebuia să fac alte recomandări. Nu ținea la toată lumea cu Jules Verne, pur și simplu erau copii-cititori care nu se conectau cu acest scriitor. Nu insistam. Sînt de părere că lectura trebuie să îți provoace plăcere. Mircea Sântimbreanu, Ionel Teodoreanu prind(eau) foarte puțin. Așa am ajuns la Christopher Paolini (Eragon etc.). Să ne înțelegem, de cele mai multe ori, acești copii citiseră deja pînă la gimnaziu Colț Alb, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Tom Sawyer, Cartea junglei, dar și Amintiri din copilărie sau povestirile lui Emil Gîrleanu. Probabil fuseseră recomandate de doamna învățătoare. Nu știu de ce, nu intru în amănunte, e un alt (interesant) subiect de discuție. Cel mai greu era cînd trebuia să fac subiecte pentru teze și olimpiade. De unde să iau textele-suport? Era obligatoriu atunci să fie din literatura română. Recunosc că Enciclopedia zmeilor era prima opțiune, și apoi cartea lui Răzvan Rădulescu. Înnebunisem căutînd în fiecare semestru fragmente care să poată fi utilizate pentru idee, stilistică, norme morfologice, să poată fi conectate cu subiectul de compunere creativă, cu vîrsta, cu timpul etc.

Recunosc că, în toţi acești ani, elevii mi-au fost de foarte mare ajutor. Am învăţat unii de la alții. Aveam obiceiul de a face recomandări de lectură în primele minute ale lecției, pe secțiunea din dreapta sus a tablei. În timp, acest obicei a fost extins asupra elevilor deopotrivă. Știau că și ei pot scrie acolo încă din pauză titlul, autorul, editura oricărei cărți le plăcuse. Așteptau venirea mea și să spun o vorbă despre carte, apoi o notau – cei interesați, niciodată nu insistam să o facă toți – în caietul de română. Cînd nu știam despre carte, ceream răgaz să o citesc și reveneam cu recomandarea sau părerea mea. Așa am ajuns să citesc seriile Harry Potter, Hobbitul, Cronicile din Narnia – cărți neapetisante la vîrsta mea, dar pe care am acceptat să le citesc ca să fiu pe aceeași planetă cu ei. I-am descoperit tîrziu pe J.K. Rowling și pe Tolkien și a trebuit să recunosc că sînt scriitori cu uriașă imaginație, cu viziune, dar și cu o stilistică seducătoare. Am înțeles cu voluptate de ce copiii sînt atrași de acești scriitori și nu de alții.

Evident că obiceiul de a scrie titlul, autorul și editura ultimei cărți citite și plăcute era valabil și la liceu. Tot în ambele sensuri. Eu pentru ei și ei pentru noi toți. Așa au ajuns ei să citească Llosa, Nabokov, Pamuk, Elif Shafak, Vodolazkin, dar și Stephen Hawking. Așa am ajuns eu să citesc Urzeala tronurilor, De ce să ucizi o pasăre cîntătoare, dar și seriile Amurg, Jocurile foamei, Divergent. Și bine am făcut. Mi-ar plăcea ca adolescenții mei să fi ajuns singuri și la cartea contemporană românească. Dar nu ajungeau. Le recomandam Cărtărescu (Nostalgia, Orbitor), Simona Popescu (Exuvii, Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie), T.O. Bobe (Cum mi-am petrecut vacanța de vară), Ioana Pârvulescu (În intimitatea secolului 19, Întoarcere în Bucureștiul Interbelic, Viața începe vineri, Viitorul începe luni), Alex. Leo Șerban (Litera din scrisoarea misterioasă), dar și Cătălin Dorian Florescu (se pune la români, nu?)

Mă bucură enorm această mișcare în ambele sensuri la care am ținut în școală. De la mine la ei, dar și de la ei la mine. Sînt convinsă că și noi, profesorii, avem de învățat de la ei: toleranța, deschiderea către tehnologie, acceptarea diferenței, așteptarea răbdătoare. Pentru că ei ne așteaptă. Important este ca noi să le venim în întîmpinare.