Valeriu NICOLAE | rătăcit în Euro-Narnia

Tuk-tuk: adrenalină la preţ mic

Sînt într-un tuk-tuk. Sînt convins că şoferul simte că şi-a ratat cariera şi doreşte cu orice preţ să ne demonstreze că are potenţial de campion mondial la motociclism şi că poate reprezenta cu succes Thailanda în orice competiţie. Înţeleg acum de ce  şeful securităţii de la biroul de aici mi-a spus că cel mai mare pericol în Bangkok este mersul cu tuk-tuk-ul. Nu mă pot baza  pe Miracol (Tamrat) – aşa îl cheamă pe etiopianul mic şi relativ slăbănog care stă să leşine în dreapta mea. Prin urmare, mă agăţ de Tanya, australianca solidă şi de neclintit din stînga. La nevoie, sînt sigur că e mult mai de ajutor decît orice airbag. 
Douăzeci de minute de adrenalină la preț mic: 100 de baht (cam 2 euro jumate). Metroul şi sky-trenul sînt chiar mai ieftine şi au şi avantajul aerului condiţionat. Din păcate, Tamrat şi Tanya consideră că nu sînt „experienţe“ culturale, aşa că trebuie să iau mai departe barca. 
 

Sufăr ca un tîmpit vreo 30 de minute, timp în care slăbesc vreo două kile şi fac schimb de transpiraţie cu mult prea multă lume. Nenea care conduce barca cu vreo 300 de oameni în ea e şi el un dement. Mă gîndesc că turiştii care îşi doresc o asemenea experienţă ar putea să experimenteze cu unul dintre piloţii de Formula 1 rataţi care şi-au găsit de lucru la metroul bucureştean, pe la ora 17, într-o zi caniculară de iulie.
Decid că nu sînt bun de turist, le urez de bine companionilor şi continui să văd Bangkok-ul ca un rom aristocrat ce sînt, folosind sistemul de transport în comun pe şine, care funcţionează ireproşabil.
Traficul este minunat pentru o parcare aglomerată dintr-un mall. Ajung de fiecare dată mai repede de la staţia de metrou la hotel decît oricare maşină, indiferent dacă e o rablă sau ultimul model de Merţan, deşi e de mers cam zece minute.
 
Mă duc să mănînc la unul dintre multele restaurante de la etajul 21, adică ultimul, al unui ditamai mall-ul. Am primit sfaturi că nu ar trebui să mănînc pe stradă şi, în ciuda corului de „Gică contra“ (piticii mei), decid să mă conformez. Restaurantele arată bine. La fel de bine arată însă şi libarca de pe farfuria de prezentare, aşa că îmi bag picioarele şi mă duc chitit să mănînc de pe stradă. Ajut o tanti să împingă un cărucior de gătit pînă la un colţ şi hotărăsc să mănînc de la ea. Îmi arată un meniu paradit tare. Cer o supă Tom Kung. O găteşte în faţa mea şi pricep de ce supa mea thailandeză nu are gust. Pune cam de cinci ori mai multă sare, ardei iute şi sos de peşte decît puneam eu. În mod sigur, şi legumele şi fructele proaspete-proaspete sînt de ajutor. Iese o chestie minunată, pe care o mănînc plîngînd şi plin de muci din cauza usturimii. 
 
Pentru următoarele patru zile încerc de fiecare dată altceva de pe meniul uzat, dar curat. Femeia ţine o curăţenie impecabilă la locul de muncă. Mîncarea e absolut dumnezeiască. Costul e de vreo trei ori mai mic decît la un restaurant acceptabil, şi de vreo zece ori mai puţin decît la un restaurant pentru turişti de fiţe.
Pantip Plaza e un loc care trebuie vizitat dacă sînteţi obsedaţi de electronice: Mac-urile sînt cam cu 30% mai ieftine decît în România (mai ieftine chiar decît în State) şi la fel sînt şi telefoanele. Puteţi să vă luaţi şi chestii contrafăcute, şi băieţii vă spun că sînt făcături, dar vă oferă garanţie. Oricum, preţurile la brand-urile originale sînt cu cel puţin 15% mai mici decît în România.
 
Şi piaţa de week-end Chatuchak este un loc în care trebuie să mergeţi neapărat. Se negociază tare şi, în general, preţurile cerute sînt cu minimum 40% mai mari decît ar trebui să fie.  
Regimul e minunat: dictatură militară sprijinită de monarhie. Pozele regelui şi ale reginei sînt peste tot. Am o epifanie şi înţeleg de ce e nevoie de Photoshop. Vorbitul de rău al familiei regale se pedepseşte cu închisoare pe o durată medie spre lungă, aşa că nu comentez frumuseţea cuplului regal. Zilnic se cîntă imnul (dimineaţa şi seara) şi trebuie să pretinzi că îţi pasă. Nu de alta, dar toată lumea din jurul tău împietreşte şi e cam multă poliţie în jur. Sînt cîteva emisiuni la televizor care i-ar face invidioşi nu numai pe admiratorii regimului Ceauşescu, dar şi pe cîţiva dintre gorniştii faimoşi de pe la televiziunile de ştiri.
Activiştii pentru drepturile omului au viaţă grea: atît abuzurile îngrozitoare din sudul Thailandei, cît şi situaţia minorităţii Rohingyas sînt discuţii tabu. Deşi pornografia este interzisă, prostituţia este principala atracţie turistică în Thailanda. Femei şi puştoaice sînt traficate de peste tot din regiune. 
 
Cu o zi înainte de a pleca sînt pe una din străzile cele mai circulate şi aud în faţa mea un puşti entuziast care îi spune prietenului lui: „Mamă, ce cur tare are blonda asta!“ Blonda se întoarce şi îl înjură de mă-sa. Rîd. Rîd şi ei şi mergem împreună să mîncăm. Descoperim că toţi locuim la o distanţă de cam doi kilometri unul de celălalt în Bucureşti.  
 
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.

0 comentarii 2874 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 620, 7-13 ianuarie 2016

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI