În luna aprilie, am publicat în acest colţ de pagină un fragment dintr-o scrisoare pe care vechiul meu prieten, marele boem S., mi-a trimis-o acum cîţiva ani. De atunci, am primit multe întrebări despre S. şi despre scrisoarea lui. Dusul meu prieten a stîrnit mult interes şi am fost rugat de cîţiva cititori să mai public fragmente din scrisoarea lui – un document amplu, cît o carte, în care S. mi-a vorbit despre el însuşi. Impresionat, poate, de această toamnă mohorîtă şi plîngăcioasă, divulg un alt fragment al scrisorii.

„Nu ştiu de ce, am purtat mereu în mine o spaimă. Fără motiv, fără sens, fără obiect, dar bine conturată. Poate ştii acea poezie a lui Radu Stanca despre un tînăr spartan care ţinea sub haină o vulpe care îl tot muşca şi el, tenace, părea nepăsător, iar singura lui îngrijorare era ca nu cumva vulpea să înceapă să latre. Cît muşca din el, era suportabil. Dacă lătra, nu o mai putea ascunde. Toată viaţa mea adultă, am avut sub haină o spaimă ca o vulpe care mă muşcă mereu. Toată viaţa mea adultă, am fost îngrijorat ca nu cumva această spaimă continuă să se vadă. Spaima aceasta este o anxietate sau poate conştiinţa a ceva rău ce nu mai ştiu dacă am făcut sau voi face – habar n-am! Unii pot să identifice relativ precis momentul în care s-au desprins de copilărie: prima experienţă sexuală sau primul examen dificil la şcoală sau căsătoria sau primul job. Şi eu pot.

O zi de vară, în vacanţă la mare, pe plajă. Priveam marea şi a crescut în mine această spaimă. Nu m-a mai părăsit niciodată. Sînt înspăimîntat că lumea poate deveni de-odată complet absurdă şi că eu, ultimul om decent şi raţional, voi fi victima perfectă a acestui absurd. Kafka. Am crezut mereu că ceva ca o ceaţă poate cuprinde creierul tuturor oamenilor sau, măcar, al oamenilor care au putere, şi ei vor trece la o cruntă represiune asupra mea. Această agresivitate oarbă împotriva mea se poate declanşa oricînd, fără ca eu să fac sau să nu fac ceva anume. În ani, această spaimă creştea şi descreştea, ca un fel de flux-reflux ritmat de lună, aflat complet în afara controlului meu. Cînd spaima urca aproape de insuportabil, mintea mea producea soluţii. Una, tragică dar banală: sinuciderea. Alta, mai subtilă: boala. Prima soluţie a fost şi va rămîne pentru mine doar o posibilitate teoretică, doar un gînd care îmi dă iluzia libertăţii fundamentale şi care, astfel, mă face să adun cît curaj pot aduna în mine. Cam aşa prescrie şi Emil Cioran celor ca mine gîndul terapeutic al sinuciderii. Dar boala, e altceva. Boala te scuteşte, te apără, te ocroteşte. În viaţă, vezi că cei bolnavi sînt scutiţi de toate îndatoririle sau pedepsele. Boala este scutirea universală. Sigur, îmi vei spune, dar boala este ceva cu adevărat dăunător, ceva rău, ceva ce te distruge, iar sensul acestei scutiri este acela că lupta cu boala primează, dar odată ce ai învins boala, te întorci la viaţa normală, cu responsabilităţi şi sancţiuni. Eu nu gîndesc aşa. Dacă o boală oarecare – aş prefera una gravă, majestuoasă, îndelungată – mă poate pune la adăpost de spaima mea, o vreau! Un amic de boemă mi-a povestit că, pe vremuri, sub Ceauşescu, pe cînd serviciul militar era o adevărată corvoadă, existau tineri recruţi care, în prima permisie, făceau tot posibilul să capete o boală serioasă care să-i scutească de întoarcerea în cazarmă. Umblau după cele mai dubioase curve, ca să capete boli ruşinoase, mîncau în spelunci mizere în căutarea unei hepatite, făceau încercări de a-şi pierde minţile. Se bazau pe faptul că, tineri şi în putere fiind, se vor vindeca. Voiau să trişeze armata cu boala şi, în final, să trişeze şi boala. Chiar aşa, trişori, tinerii de genul acesta îmi sînt simpatici, deşi, mărturisesc, n-am cunoscut niciodată vreunul. Vestea că există asemenea oameni, mă reconfortează în chip ciudat.

Bolile sînt o metaforă, înainte de orice. Am citit acum cîţiva ani o carte a unei americance – îmi pare rău că nu mai ţin minte numele ei, cred că suferea şi ea de o boală gravă şi, prin urmare, scria din interior – în care se spune că există o viziune romantică despre boală conform căreia ea exprimă ceva esenţial despre personaj. Tuberculoza în secolul al XIX-lea, cancerul în secolul nostru, poate că SIDA în secolul care vine – toate aceste boli, în timpurile lor de glorie, au fost mereu prezente într-o poveste pentru a completa trăsăturile unui personaj. Boala e ceva intrinsec unui personaj, nu e o întîmplare, nu e hazard.

Sigur, bolile care contează cu adevărat sînt cele mortale. Forţa metaforică a tuberculozei a scăzut simţitor în ultima sută de ani tocmai pentru că din ce în ce mai puţini oameni mor din cauza ei. Cancerul, însă, domină lista bolilor. E atît de divers, e atît de surprinzător, e atît pervers! Ah, îmi spuneam în clipele mele de mare spaimă, să descopăr un cancer acum şi gata, asta îmi va da totală imunitate în faţa absurdului cu care această lume m-ar strivi. Oricît ar fi lumea de absurdă, nu va distruge un canceros! Sever, ultimul refugiu în faţa absurdului este boala. Ea te protejează cu adevărat.“