● În iunie 1896, William James, clasicul pragmaticilor, a ţinut la Clubul de Filozofie al Universităţilor Yale şi Brown o conferinţă, intitulată „Voinţa de a crede“, pe care a deschis-o cu o întrebare preluată dintr-o recentă lectură a sa: „Care este diferenţa dintre justificare şi sanctificare?“. Este o întrebare fundamentală în ordinea credinţelor, dar şi pe deplin relevantă astăzi, la noi. În discursul public al politicienilor şi comentatorilor deopotrivă, distincţia dintre justificare şi sanctificare nu mai este, de mult, de rigoare. Noul cod, aiuritor, spune aşa: justifici = adulezi; încerci să înţelegi = susţii necondiţionat. Efectul cel mai nociv al acestui nou cod este că orice demers empatic este anulat. Se admit doar adulaţia sau demolarea. Între amor şi asasinat nu mai e loc pentru nimic altceva. În alt plan, dar cu direct impact asupra confuziei dintre justificare şi sanctificare, sesizez amestecul dintre discursul descriptiv şi discursul explicativ. Tu descrii ceva („Acel om a fost votat masiv de cetăţeni“), iar replica nu este aproape niciodată pe acelaşi palier, al descripţiei, ci se duce imediat în explicaţie („Pentru că…“). 

Asemenea fracturi logice în dialog sînt deja fireşti. Nu doar că nimeni nu simte un inconfort cînd este expus acestui gen de clivaj, dar, pur şi simplu, nimeni nu mai bagă de seamă că este un clivaj. În general, se tot dă vina pe participanţii la spectacolul jalnic al politicii noastre televizate continuu. Dar spectatorii nici nu aşteaptă altceva de la ei. Încercarea unui discurs raţional trece neobservată. Mînuirea fină a dilemei sau nuanţa favorabilă ori nefavorabilă nu se mai văd deloc. Nu mai există justificări, există doar sanctificări. Nu mai există întrebări, există doar demolări. 

● Într-o zi, acum multă vreme, Socrate a demonstrat interlocutorilor săi că „omul politic“ trebuie să aibă o competenţă majoră – aceea de a conduce drept, şi trebuie să fie animat de interes major – acela al binelui colectiv. În paranteză fie spus, profit de ocazie pentru a pleda pentru redescoperirea dialogului platonician „Omul Politic“. Pentru că nu are bogăţia copleşitoare a „Republicii“, nici anvergura „Legilor“, nici subtilitatea „Sofistului“, „Omul Politic“ este privit cumva ca un dialog de importanţă secundă. Sigur, nu are farmecul altor dialoguri celebre şi nici graţia dialogurilor de tinereţe, dar „Omul Politic“ îmi pare revenirea lui Socrate în lumea reală, acolo unde logica şi acţiunea se îngemănează, acolo unde distincţia dintre autentic şi mimă este greu de făcut, acolo unde argumentul, uneori, nu contează deloc. Prin urmare, omul politic are o competenţă şi un interes. Competenţa se educă. Interesul se asumă. Aşadar, omul politic poate fi integral produs. Spre deosebire de artist, de pildă, el nu are nevoie de talente speciale sau de dexterităţi unice. n Nu mai ştiu ce figură majoră a Revoluţiei Franceze a spus oamenilor strînşi în gloată care-i cereau să meargă cu toţii undeva anume: „Sînt conducătorul vostru, aşadar vă urmez!“. Mi se pare o lecţie de leadership asupra căreia nu reflectăm îndeajuns. 

● Vauvenargues: „Adevăraţii oameni politici cunosc mai bine lumea decît cei care îşi fac din filozofie o îndeletnicire; vreau să spun că sînt filozofi mai adevăraţi.“ Acum îmi explic de ce marii oameni politici pe care îi admir îmi stîrnesc entuziasm intelectual aşa cum numai un bun autor de filozofie îmi poate stîrni. Gîndul marilor oameni de stat este gînd filozofic. Gîndul celorlalţi oameni politici este conjunctural. Şi nu e cunoaştere, ci conjectură. 

● Într-unul din textele cuprinse în Fragmentarium, Mircea Eliade susţine că în societăţile arhaice, ca şi în societăţile evoluate, zise civilizate, există un primat al teoriei. Mai precis, există concepţii împărtăşite de toată lumea drept cunoaştere care determină acţiuni, opţiuni, decizii. În lumea noastră politică – departe de mine gîndul de a o apropia de o societate arhaică – există de asemenea un primat al teoriei. Ca să se schimbe o lume, trebuie să se schimbe teoria pe baza căreia funcţionează. Teoria lumii noastre politice se vede, se cunoaşte. Dar cine are puterea de a pătrunde pînă la ea şi de a o modifica?