Nu ştiu de ce într-o ţară ca România, în care „merge şi aşa“ e religie naţională, relativismul şi revizuirea constantă a convingerilor sînt porniri instinctuale şi, mai ales, nu am cunoscut om să nu iubească petrecerile cu lăutari, cuvîntul „lăutărie“ (sau „lăutărism“) are o asemenea proastă conotaţie. O ţară care are lăutari fabuloşi detestă, declarativ, cel puţin, „lăutăria“! Dar, dacă cel mai important muzician român, George Enescu, iubea lăutarii şi le respecta arta, cine sîntem noi să facem altminteri? Este o datorie pentru orice român să considere că muzica lăutarilor face parte integrantă din ce are mai bun în specificul ei cultura naţională şi să o cultive cu generozitate. 
 
Lăutăria, în România, e ocupaţiune veche. Sigur, o enormă majoritate a marilor lăutari sînt ţigani – dacă nu cumva, chiar toţi. Aşa că istoria lăutăriei este strîns legată de istoria ţiganilor în România. Muzica lăutărească este destul de vastă din punct de vedere stilistic, aşa că e destul de greu să spui exact ce este, mai ales dacă încerci să trasezi graniţe teoretice între muzica lăutărească şi ceea ce se cheamă „muzica de petrecere“ sau „muzică de pahar“. Dacă introducem şi categoria „muzică populară“ în discuţie, riscăm să ne încurcăm de tot. Cert este că muzica lăutărească se simte imediat – chiar dacă nu ştii bine ce e, cînd o asculţi nu dai greş: o recunoşti pe loc. Muzica lăutărească a fost adesea echivalată cu jazzul – i s-a spus chiar aşa, „jazz românesc“, pentru că se bazează foarte mult pe improvizaţie şi pe talentul pur, neşlefuit academic, al muzicienilor. Aş zice că muzica lăutărească seamănă cu jazzul şi din alte două motive: primul – este (sau poate fi) cu totul neaşteptată. Schimbările de ritm, de timbru, de vocalitate (dacă e cu solist), de culoare, uneori chiar de ton pot apărea oricînd inspiraţia lăutarului decide. Al doilea – pentru că este cel mai prompt gen muzical în reacţie faţă de evoluţia celorlalte genuri muzicale proxime. În muzica lăutărească, la fel ca în jazz, se preia şi se exploatează orice temă muzicală devenită celebră, iubită de public în diverse genuri muzicale. Caracterul ei informal permite muzicii lăutăreşti să aibă o vitalitate debordantă.  
 
Muzica lăutărească este o muzică a patimii şi, de aceea, calitatea artistică a lăutarului e esenţială. Instrumentele marilor lăutari plîng sau rîd ca oamenii şi devin, în mîna lor, capabile să respire ca mine şi ca dumneavoastră, să se supere, să se îndrăgostească, să se bucure sau să se tînguie. Cît despre voci, expresivitatea marilor voci lăutăreşti este neîntrecută – nu puteţi asculta în nici un alt gen muzical o varietate timbrală atît de mare! Cu siguranţă, faptul că viaţa a putut fi suportabilă în ultimele două-trei secole în România se datorează şi lăutarilor. 
 
Puţini ştiu despre lăutari că, la începuturile secolului al XIX-lea, au fost unii dintre cei mai eficienţi factori ai modernizării României. În acea vreme, compoziţiile lor originau în muzica occidentală, mai degrabă decît în cea orientală, aşa cum fusese cazul pînă atunci – în societatea civilă românească, cît era ea de rudimentară pe atunci, lăutarii erau agenţii cei mai activi ai modernizării. Subliniez acest lucru, pentru că percepţia contemporanilor noştri asupra muzicii lăutăreşti este cu totul opusă; lăutarii par astăzi mai legaţi de Levant decît de Apus. Spre deosebire de primele decenii ale secolului al XIX-lea, muzica occidentală are acum infinit mai multe căi de cucerire a gusturilor românilor – astfel, lăutarii apar azi ca fiind mai degrabă păstrătorii unor vechi tradiţii româneşti, decît promotori ai occidentalizării. Dar este aşa?  
 
Şi iată-ne ajunşi la problema principală a lăutăriei de azi: ziua de mîine. Cercetătorii etnologi estimează că muzica lăutărească se va schimba sensibil în viitorii foarte puţini ani, evoluînd spre ceva ce este astăzi cunoscut drept „etno-pop“. Mai precis, se va electroniza ca sound, se va ritma mai fix şi mai monoton, se va apropia mai mult de muzica de club. Pare că manelele, cu tînguirile lor agramate, au ajuns la crepuscul (gîndiţi-vă, doar, la nebunia sonoră care cuprinsese oraşele româneşti în anii 2000, comparaţi cu ceea ce se aude azi pe stradă şi veţi admite, cu mine, că manelele se duc pe tobogan în jos). Influenţa lor asupra lăutăriei, deşi evidentă, nu a fost chiar atît de mare. Faptul că, pe măsură ce înnebuneau mase largi de electorat, manelele erau refuzate ferm de un grup la fel de consistent, a făcut pe lăutari – mereu atenţi la dorinţele publicului – să păstreze o distanţă igienică faţă de genul manelelor, să încerce să rămînă ei înşişi. 
 
De asemenea, experţii ne spun că, în viitorul lăutăriei, vocile vor conta mai puţin, pentru că instrumente din ce în ce mai computerizate vor intra tot mai mult în joc. Asta va face, ca şi în muzica pop, de pildă, ca vocea să fie mai puţin importantă, în sensul că nu vor mai conta atît de mult calităţile vocale. Inima, aşa cum o ştim noi, se va retrage probabil din prim-plan pentru a lăsa loc altor părţi anatomice să se arate şi să producă emoţie. Sensibilitatea nivelatoare a noilor generaţii se va impune şi va da o nouă muzică lăutărească.  
 
În orice caz, în istoria muzicii şi, mai ales, în istoria muzicii româneşti, lăutarul este o figură fundamentală. Extrem de interesanţi sînt, mai ales, acei lăutari care au atins arta, ajungînd cu muzica lor la frontiera uneori invizibilă, dintre muzica zisă lăutărească şi muzica zisă cultă. Grigoraş Dinicu a fost, poate, cel mai cunoscut dintre ei. Biografia lui Grigoraş Dinicu este de-a dreptul spectaculoasă. Provenit dintr-o familie de lăutari, născut şi crescut într-o mahala bucureşteană plină de lăutari, Grigoraş Dinicu ajunge să studieze la Conservatorul bucureştean abia după ce primise recomandări călduroase din partea unor mari violonişti străini. În timp ce studia la Conservator, Dinicu a continuat să cînte în cîrciumi, în oboare sau la petreceri. Alterna amuţitor Bach, Beethoven şi Paganini cu muzica specifică chefurilor, ceea ce provoca o euforie fără margini unor cheflii notorii, precum Vlahuţă şi Caragiale. În 1913, se angajează la restaurantul Ionică Florian din Bucureşti, unde va cînta două decenii fără întrerupere. Aici se strîngea întreaga elită culturală şi artistică a Bucureştilor anume ca să-l asculte pe Grigoraş. Aici l-a ascultat Enescu pentru prima dată. Spre cel de-al Doilea Război, se angajează la o altă cîrciumă din Sărindar, unde au venit să-l asculte tînărul Yehudi Menuhin, adus de Enescu, ori Ionel Perlea. Între timp, Grigoraş ajunsese un violonist de faimă internaţională. La înmormîntarea sa, în 1949, au participat mii de oameni, inclusiv toată suflarea lăutărească a momentului. Discursul funerar l-a rostit muzicologul Viorel Cosma, cel care a şi scris o carte excepţională despre lăutari. O carte pe care o socotesc fundamentală pentru cultura română. 
 
Sever Voinescu este avocat şi publicist.